De două ori trădată: Povara unei mame între iubire și vină

— Nu mă atinge, mamă! Nu mai am nimic de spus.

Vocea mea a răsunat spart, ca un geam crăpat de grindină. Eram în sala de judecată, cu ochii roșii de plâns și palmele transpirate, iar mama — femeia care mi-a dat viață, care mi-a promis că va avea grijă de copiii mei — stătea pe banca acuzaților. O priveam și nu o recunoșteam. Parcă era o străină, cu umerii aduși și privirea pierdută.

Totul a început cu un an în urmă, într-o dimineață obișnuită de aprilie. M-am trezit devreme, ca de obicei, să pregătesc pachețelul pentru școală al Ilincăi și să-i dau lapte lui Rareș. Mama venise să mă ajute, ca în fiecare zi de când soțul meu, Sorin, plecase la muncă în Germania. „Lasă, mamă, că mă ocup eu de copii azi. Du-te la serviciu liniștită”, mi-a spus cu blândețea ei obișnuită. Am sărutat-o pe frunte pe Ilinca, l-am pupat pe Rareș pe obrăjorul cald și am plecat spre serviciu cu inima ușoară.

La prânz am primit telefonul care mi-a schimbat viața pentru totdeauna. „Vino repede acasă! Ilinca nu mai respiră!” Am alergat ca nebuna pe stradă, cu sufletul ieșit din piept. Când am ajuns, ambulanța era deja acolo. Mama plângea isteric pe hol, iar paramedicii încercau să o resusciteze pe Ilinca. Nu am înțeles nimic din ce s-a întâmplat atunci. Mi-au spus doar că a fost un accident: Ilinca s-a înecat cu o bucată de măr.

Am trăit următoarele luni ca într-un vis urât. Nu mai știam cine sunt, nu mai simțeam nimic decât un gol imens. Mama a rămas lângă mine, încercând să mă ajute să trec peste pierdere. „Nu e vina nimănui”, îmi repeta mereu. Dar eu nu puteam să nu mă gândesc: dacă eram acasă? Dacă nu o lăsam pe mama singură cu copiii?

Când Rareș a făcut febră mare într-o noapte de noiembrie, am sunat-o din nou pe mama să mă ajute. Eram epuizată, nu mai dormisem de zile întregi. Mama a venit imediat și mi-a spus să mă odihnesc puțin: „Stai liniștită, îl veghez eu.” M-am trezit câteva ore mai târziu și am găsit-o dormind adânc pe canapea, iar Rareș era rece ca gheața în pătuțul lui. Am urlat până mi-am pierdut vocea.

De data asta, medicii au spus că a fost vorba de o supradoză accidentală de sirop pentru febră. Mama a recunoscut că i-a dat o doză dublă, crezând că îl ajută să doarmă mai bine. A plâns în hohote la poliție, spunând că nu a vrut niciodată să facă rău.

Vecinii au început să vorbească. Unii mă priveau cu milă, alții cu suspiciune. „Cum poți să-ți lași copiii pe mâna unei femei bătrâne?”, am auzit-o pe tanti Mariana șoptind la colțul blocului. Sorin m-a sunat din Germania urlând: „De ce ai lăsat-o iar cu ei? Cum ai putut?”

A urmat ancheta poliției, apoi procesul. Mama a fost acuzată de neglijență gravă care a dus la moartea copiilor mei. Eu eram prinsă între două lumi: cea a copilului care încă își iubea mama și cea a mamei care își pierduse totul din cauza ei.

În fiecare seară, mă uitam la pozele Ilincăi și ale lui Rareș și încercam să-mi amintesc cum era viața înainte de tragedie. Îmi aminteam cum mama mă ținea în brațe când eram mică și îmi promitea că nu o să-mi lipsească nimic niciodată. Dar acum? Cum puteam să o privesc fără să simt furie și dezgust?

Într-o zi, după o ședință lungă la tribunal, mama m-a prins de mână pe holul rece al judecătoriei:
— Ana, te rog… Iartă-mă! Nu pot trăi cu ce-am făcut…
Am tras mâna brusc.
— Nu știu dacă pot vreodată! Ai distrus tot ce aveam!
Ea a început să plângă încet, fără sunet, ca atunci când eram mică și îi spuneam că nu vreau să merg la școală.

Seara aceea am petrecut-o singură în apartamentul gol. Am deschis cutia cu scrisori vechi și am găsit una de la tata, mort demult: „Ai grijă de Ana orice-ar fi.” Am izbucnit în plâns. Poate că mama a vrut doar să mă ajute, poate că bătrânețea și oboseala au făcut-o neatentă… Dar cum poți ierta două greșeli care ți-au luat tot?

Procesul s-a terminat cu o condamnare cu suspendare pentru mama. O pedeapsă blândă, ziceau unii. Pentru mine însă pedeapsa e pe viață: nu-mi voi mai ține niciodată copiii în brațe.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din București. Sorin nu s-a mai întors din Germania; nu ne-am mai putut privi în ochi după toate astea. Mama trăiește la țară, singură și bolnavă. Uneori mă sună și tace minute întregi la telefon.

M-am întrebat de mii de ori: dacă n-aș fi avut încredere în ea? Dacă aș fi stat acasă? Dar oare câte mame nu-și lasă copiii cu bunicii? Câte tragedii se ascund sub tăcerea asta românească despre vinovăție și rușine?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar vă întreb pe voi: poate fi vreodată iertată o mamă care ți-a luat tot? Sau rămânem prizonieri ai durerii noastre pentru totdeauna?