Întoarcerea din Umbre: Povestea mea dintr-un salon de spital din Iași

— Irina, dacă mă auzi, te rog… deschide ochii! Vocea mamei răsuna stins, ca o rugăciune repetată de prea multe ori. Îi simțeam mâna caldă pe frunte, dar nu puteam să-i răspund. În jurul meu era doar întuneric și un zumzet slab, ca un ecou al vieții pe care o lăsasem în urmă. În salonul 312 al Spitalului „Sf. Spiridon” din Iași, timpul se măsura în picături de perfuzie și suspine.

Mama venea zilnic, cu aceeași carte de poezii de Nichita Stănescu. Îmi citea cu voce tremurată, iar uneori plângea fără să știe că o aud. Tata nu mai venea atât de des. Îl auzeam certându-se cu mama pe hol: „Nu mai are rost, Maria! Trebuie să mergem mai departe!” Dar mama nu renunța. „Irina e aici! Eu o simt!”

Într-o zi, am simțit ceva diferit. O rază de soare mi-a atins obrazul și am auzit vocea fratelui meu, Vlad: „Hai, Irina, trezește-te! Avem atâtea de făcut împreună!” Nu știu cum, dar lacrimile lui au spart zidul dintre lumea mea și a lor. Am vrut să strig, să le spun că sunt aici, dar corpul nu mă asculta.

Timpul trecea greu. Mama își pierduse slujba pentru că nu mai putea lipsi de lângă mine. Tata lucra dublu la fabrica de mobilă din Tătărași și venea acasă tot mai târziu. Vlad se ocupa de casă și încerca să nu arate cât de greu îi era fără mine. Într-o seară, l-am auzit pe tata spunând: „Nu mai putem continua așa! Ne distrugem toți…”

Mama a izbucnit: „Dacă tu nu mai poți, du-te! Eu rămân aici cu Irina!” Și tata a plecat. Din ziua aceea, mama a dormit pe un scaun lângă patul meu. Îmi citea poezii, îmi punea muzică la căști – mereu aceeași melodie veche de la Phoenix: „Vremuri”.

Într-o noapte, am visat că alergam prin Copou cu Vlad și râdeam. M-am trezit brusc – sau cel puțin așa am simțit – și am încercat să-mi mișc mâna. Un deget s-a mișcat. Mama a tresărit: „Irina? Ai făcut asta?” Am încercat din nou. Degetele s-au mișcat ca niște aripi fragile.

A doua zi, medicii au spus că e un miracol. Mama plângea și râdea în același timp. Tata s-a întors după două săptămâni, cu ochii roșii și barba nerasă: „Iartă-mă, Maria… Iartă-mă, Irina…”

Recuperarea a fost un coșmar. Fizioterapia mă durea mai tare decât orice vis urât din comă. Vlad mă ținea de mână și îmi spunea povești despre liceu, despre cum s-a îndrăgostit de colega lui, Andreea. Mama îmi aducea mereu flori proaspete și îmi citea poezii.

Într-o zi, tata a venit cu o chitară veche: „Ți-am adus-o pe cea a bunicului tău. Poate te ajută să-ți amintești cine ești.” Am plâns atunci pentru prima dată după ce m-am trezit.

Familia noastră nu mai era la fel. Tata și mama se certau des – despre bani, despre viitorul meu, despre vina pe care o purtau fiecare în suflet. Vlad încerca să-i împace: „Irina are nevoie de noi împreună!” Dar rănile erau adânci.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, mama a venit la mine cu ochii umflați: „Irina, dacă nu te-ai fi trezit… nu știu dacă aș mai fi putut trăi.” Am strâns-o în brațe cât am putut: „Mamă, eu sunt aici pentru tine acum.”

Au trecut luni până când am reușit să merg singură prin salon. Fiecare pas era o victorie amară – pentru că știam cât au pierdut ai mei ca eu să pot merge din nou. Tata s-a mutat înapoi acasă, dar între el și mama era mereu o tăcere grea.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit cu Andreea și au adus prăjituri făcute acasă. Am râs împreună pentru prima dată după mult timp. Atunci am înțeles că viața nu se întoarce niciodată la ce a fost înainte – dar poate fi frumoasă altfel.

Acum scriu aceste rânduri din camera mea mică din Iași. Mâinile încă tremură uneori pe taste, dar inima mea e plină de recunoștință pentru fiecare zi trăită.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi ne dăm seama cât poate schimba o clipă totul? Și cât suntem dispuși să sacrificăm pentru cei pe care îi iubim cu adevărat?