Am sacrificat totul pentru fiicele noastre: Meritam atâta lipsă de respect?

— Nu mai pot, Ion! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, după ce Irina a plecat trântind ușa în urma ei.

Soțul meu, Ion, s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, plini de riduri și tăcere. Era târziu, iar în bucătărie mirosea a ciorbă reîncălzită și a dezamăgire. Fetele noastre, Irina și Camelia, crescuseră mari. Le-am crescut cu greu, cu mâinile crăpate de muncă și cu inima strânsă de griji. Amândoi lucram la fabrica de textile din orașul nostru mic din Moldova, unde salariul abia ne ajungea să plătim facturile și să punem ceva pe masă.

Îmi amintesc cum, în fiecare dimineață, mă trezeam la cinci ca să le pregătesc pachetul pentru școală. Le trimiteam la liceu cu haine curate, chiar dacă erau mereu aceleași două perechi de blugi spălate până la destrămare. Mă uitam la ele cum plecau grăbite, râzând, fără să știe cât mă costa fiecare zâmbet al lor. Ion tăcea mereu, dar știam că și el simțea povara. Când venea acasă cu mâinile murdare de ulei de la utilaje, se oprea în prag și le privea cu dragoste și teamă.

— O să ajungă cineva, Maria, îmi spunea el uneori. Pentru ele muncim.

Anii au trecut repede. Irina a intrat la facultate în Iași, iar Camelia a rămas acasă încă un an, să termine liceul. Ne-am vândut verighetele ca să-i plătim Irinei căminul și manualele. Nu i-am spus niciodată adevărul; i-am zis că am vrut să ne cumpărăm altele noi. Camelia a aflat într-o zi și a plâns în brațele mele.

— Mamă, nu trebuia… De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că ești copilul meu. Pentru tine fac orice.

Când au plecat amândouă de acasă, casa s-a golit de râsete. Rămăsesem doar noi doi și pereții care păstrau ecoul certurilor și al bucuriilor trecute. Le sunam des, dar răspundeau rar. Când veneau acasă de sărbători, aduceau cu ele un aer străin. Irina vorbea despre colegii ei din oraș, despre cafenele și excursii. Camelia se plângea că nu are destui bani ca să-și cumpere haine ca fetele din București.

Într-o zi, după ce Irina s-a întors dintr-o vacanță cu prietenii ei din facultate, am încercat să-i spun cât de mult ne lipsesc.

— Mamă, nu mai fi atât de dramatică! Toți părinții fac sacrificii. Nu sunteți singurii! mi-a spus ea pe un ton rece.

M-am simțit mică, inutilă. Am vrut să-i spun cât am suferit când nu am avut bani să merg la doctor sau când am renunțat la haine noi ca să le cumpăr lor ghiozdane frumoase. Dar m-am oprit. Poate că nu ar fi înțeles.

Camelia a început să vină tot mai rar acasă. Odată a venit cu un băiat pe care nu-l cunoșteam. S-au certat în sufragerie pentru că el voia să meargă la mare cu prietenii lui, iar ea nu avea bani.

— Spune-le alor tăi să-ți dea! Ce mare lucru? Toți părinții ajută!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Ion s-a ridicat încet de la masă și a ieșit afară fără să spună nimic.

Într-o seară ploioasă, când casa era pustie și liniștea apăsa ca o povară pe umeri, Ion mi-a spus:

— Maria, noi unde am greșit? De ce nu ne mai respectă?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că i-am protejat prea mult. Poate că le-am dat totul prea ușor sau poate că lumea s-a schimbat și noi am rămas în urmă.

Au trecut ani de atunci. Fetele noastre au viețile lor acum. Irina lucrează la o firmă mare din București și ne sună doar când are nevoie de acte sau bani. Camelia s-a mutat cu iubitul ei într-un apartament mic și ne vizitează doar de Crăciun.

Uneori mă uit la pozele lor din copilărie și mă întreb dacă am făcut bine sacrificând totul pentru ele. Dacă nu cumva le-am luat șansa să aprecieze ce au primit.

Într-o duminică după-amiază, stând pe banca din fața casei cu Ion, l-am întrebat:

— Oare meritam atâta lipsă de respect? Sau poate că dragostea noastră a fost prea mult pentru ele?

Voi ce credeți? Unde am greșit noi ca părinți? Merită sacrificiul nostru atâta indiferență?