O vizită care a schimbat totul: Cum poate o fiică să-și abandoneze mama?

— Nu vreau să mă mai vadă! Nu vreau! — vocea doamnei Maria răsuna în salonul alb, cu pereți reci, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji. Era a treia zi de când fiica ei, Oana, nu mai dăduse niciun semn. Eu, Patricia, stăteam lângă patul ei, ținându-i mâna subțire și tremurândă. Încercam să-i alin suferința, dar simțeam că povara ei era mult prea grea pentru oricine.

Maria fusese adusă la noi după o căzătură ușoară acasă. Nimic grav, dar medicii au decis că are nevoie de supraveghere. Avea 78 de ani, dar spiritul ei era tânăr: glumea cu asistentele, povestea despre tinerețea ei la țară, despre cum a crescut singură o fată după ce soțul i-a murit într-un accident stupid la combinat. În fiecare dimineață își pieptăna părul alb ca laptele și își punea cerceii mici de argint. „Să nu creadă lumea că m-am lăsat de tot”, spunea zâmbind.

În prima săptămână, Oana venea zilnic. O femeie înaltă, elegantă, cu ochi reci și gesturi calculate. Îi aducea mamei fructe, reviste și vorbea mereu la telefon cu cineva despre „proiecte”, „deadline-uri”, „ședințe”. Maria încerca să glumească, dar Oana răspundea scurt, fără să ridice privirea din ecranul telefonului. Într-o zi am surprins-o pe Maria privind-o lung, cu o tristețe adâncă în ochi.

— Oana, nu vrei să stai puțin cu mine? Să-mi povestești ce mai faci?

— Mamă, nu am timp acum. Trebuie să plec la birou. Poate mâine.

A doua săptămână a venit ca o tăietură rece: Oana n-a mai apărut deloc. Maria se închidea tot mai mult în ea însăși. Nu mai voia să mănânce, nu mai glumea cu nimeni. Într-o seară am găsit-o plângând încet, cu fața întoarsă spre perete.

— Ce s-a întâmplat, doamnă Maria?

— Nimic, fată dragă… doar că uneori simt că nu mai am pentru ce să trăiesc. Am crescut-o singură… am muncit ca un cal… și acum nu mai are nevoie de mine.

Am încercat să o încurajez:

— Poate e doar ocupată. Știți cum e viața la oraș…

— Nu e asta… E supărată pe mine pentru ceva ce am făcut demult. Dar nu vrea să-mi spună ce. Doar mă pedepsește cu tăcerea ei.

Într-o zi de joi, Oana a venit pe fugă. Era vizibil nervoasă.

— Mamă, trebuie să vorbim!

Maria s-a ridicat greu în capul oaselor.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu pot să vin zilnic aici! Am serviciu! Am copil! Nu pot să mă împart între toți! De ce nu poți să înțelegi?

Maria a tăcut o vreme, apoi a spus încet:

— Eu te-am crescut singură… n-am avut pe nimeni. N-ai lipsit niciodată de lângă mine când erai mică. Acum tu nu poți veni nici măcar o oră pe zi?

Oana a izbucnit:

— Mereu îmi reproșezi! Mereu! Toată viața ai vrut să fiu ca tine! Să mă sacrific! Eu nu pot! Nu vreau! Vreau să trăiesc altfel!

Apoi a ieșit trântind ușa. Maria a rămas nemișcată, cu ochii pierduți spre fereastră. După aceea zi, Oana n-a mai venit deloc.

În următoarele zile, Maria s-a stins încet. Nu fizic — ci sufletește. Refuza tratamentul, refuza mâncarea. Eu și colegele mele încercam să-i ridicăm moralul: îi aduceam flori din curtea spitalului, îi citeam din revistele lăsate de Oana. Dar nimic nu părea să-i aline dorul și durerea.

Într-o noapte am găsit-o trează, privind luna prin geamul murdar.

— Patricia… crezi că am greșit undeva? Crezi că am cerut prea mult?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am așezat lângă ea și i-am strâns mâna.

— Poate că fiecare iubește altfel… Poate că uneori nu știm să ne spunem durerea…

Maria a zâmbit trist:

— Dacă aș putea da timpul înapoi… poate aș fi fost mai blândă cu ea. Poate n-aș fi cerut atât de mult…

În ultima zi de internare, Oana a venit să o ia acasă. Era grăbită, iritată.

— Hai mamă, te așteaptă taxiul!

Maria s-a ridicat încet din pat, fără să spună nimic. M-a privit lung înainte să plece.

— Mulțumesc pentru tot, Patricia… Să ai grijă de mama ta cât încă poți.

Am rămas privind după ele pe holul lung și rece al spitalului. M-am întrebat: oare câte mame și fiice trăiesc aceeași dramă în tăcere? Oare cât de greu e să ierți — sau să ceri iertare — înainte să fie prea târziu?

Voi ce credeți? E vina părinților sau a copiilor când dragostea se transformă în tăcere? Ați trecut vreodată printr-o astfel de despărțire mută?