Moștenirea care ne-a destrămat: Povestea mea despre familie, bani și trădare

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! am urlat, cu mâinile tremurând pe marginea mesei din sufrageria noastră veche, unde încă mirosea a cafea și a mobilă lăcuită. Sora mea, cu ochii roșii și obrajii încinși, a ridicat din umeri, evitând să mă privească. — N-am avut de ales, Vlad. Tu ai fost mereu preferatul lui tata. Acum măcar am și eu ceva al meu.

Așa a început sfârșitul familiei noastre. Tata murise cu două luni în urmă, pe neașteptate, lăsând în urmă nu doar o casă bătrânească în Ploiești și ceva bani la bancă, ci și o rană adâncă între mine și Irina. Mama se stinsese cu ani în urmă, iar noi doi rămăseserăm singuri pe lume. Sau cel puțin așa credeam.

În ziua înmormântării, rudele roiau ca niște albine în jurul nostru, fiecare cu părerea lui despre ce ar trebui să facem cu casa. Unchiul Costel, fratele tatei, mi-a șoptit la ureche: — Ai grijă la Irina. E mai vicleană decât pare. Atunci am râs. Cum să nu am încredere în sora mea?

Dar după parastas, când am descoperit că tata lăsase un testament scris de mână, totul s-a schimbat. În el, tata îi lăsa Irinei casa și mie banii din cont. Am rămas blocat. Casa era sufletul copilăriei noastre, locul unde ne jucam de-a v-ați ascunselea printre meri și unde mama ne citea povești la lumina lămpii. Banii? O sumă modestă, abia cât să-mi plătesc ratele la apartamentul din București.

— Vlad, tu ai deja viața ta acolo, mi-a spus Irina într-o seară, când am încercat să discutăm calm. Eu n-am nimic aici. Casa asta e tot ce am.

— Dar nu putem decide împreună? Să vindem casa și să împărțim totul? am întrebat-o, simțind cum mi se strânge inima.

— Nu! a țipat ea. Tata mi-a lăsat-o mie! Tu ai avut mereu mai mult.

Adevărul era că tata mă ajutase să merg la facultate la București, iar Irina rămăsese acasă să aibă grijă de el după ce mama s-a îmbolnăvit. Poate că simțea că i se cuvine mai mult. Dar nu puteam accepta să pierd casa copilăriei mele.

Zilele au trecut în tăcere apăsătoare. Vecinii șușoteau pe la colțuri, iar rudele ne sunau să ne întrebe dacă am rezolvat „problema”. Eu mă simțeam prins între dorința de a păstra legătura cu sora mea și nevoia de dreptate.

Într-o zi, am găsit-o pe Irina plângând în grădină, lângă trandafirii pe care îi plantase mama. — Vlad, nu vreau să ne urâm pentru niște bani sau o casă. Dar nu pot să renunț la ea… Nu mai am nimic altceva.

Am încercat să o îmbrățișez, dar s-a tras înapoi. — Tu ai tot timpul pe cineva lângă tine. Eu sunt singură aici.

Adevărul m-a lovit ca un pumn în stomac. Poate că pentru ea casa era mai mult decât niște ziduri — era singura ancoră rămasă într-o lume care i se părea tot mai străină.

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu eram cel egoist. Dar apoi mi-am amintit de serile când tata îmi spunea: — Aveți grijă unul de altul după ce nu mai sunt eu.

Într-o noapte, am visat că eram din nou copii, alergând prin curte după fluturi. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva.

Am mers la notar să văd dacă testamentul putea fi contestat. Mi s-a spus că e legal, dar că pot cere partaj. Am ezitat zile întregi. Oare merita să-mi dau sora în judecată pentru o casă?

Într-un final, am decis să vorbesc deschis cu Irina. — Uite ce propun: rămâi tu în casă cât ai nevoie, dar dacă vreodată vrei să o vinzi, împărțim banii.

A izbucnit în lacrimi și m-a îmbrățișat pentru prima dată după luni de răceală. — Mulțumesc, Vlad… Poate într-o zi o să pot să-ți dau partea ta.

Anii au trecut și relația noastră s-a vindecat încet-încet. Casa a rămas a Irinei, iar eu am vizitat-o din când în când, aducându-mi copiii să vadă locurile unde am crescut.

Dar rana nu s-a închis niciodată complet. De fiecare dată când trec pe lângă casa veche din Ploiești, mă întreb: oare banii chiar valorează mai mult decât legătura dintre frați? Sau poate tocmai lipsa dialogului ne-a făcut să pierdem ce era mai important?

Poate voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum împaci dreptatea cu iubirea de familie?