Umbra mamei-soacre: Povestea unei iubiri încercate de prejudecăți

— Nu știu ce ai cu mine, dar nu o să mă lași niciodată să fiu fericită, nu-i așa? am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în fața soacrei mele, doamna Lidia. Stătea în bucătăria noastră, cu mâinile încrucișate pe piept și privirea rece, ca și cum fiecare cuvânt al meu era o insultă personală.

— Nu știu despre ce vorbești, Ilinca. Eu doar vreau ce e mai bine pentru Radu. Tu… tu nu-l înțelegi, spuse ea pe un ton tăios, aproape șoptit, dar plin de venin.

Așa începe fiecare zi din viața mea de când m-am măritat cu Radu. Când am intrat pentru prima dată în casa lor, la Pitești, am simțit privirea ei ca un cuțit. Zâmbea politicos, dar ochii îi trădau dezaprobarea. Mama mea îmi spunea mereu să am răbdare, că timpul le rezolvă pe toate. Dar timpul nu a făcut decât să adâncească prăpastia dintre mine și Lidia.

Radu e tot ce mi-am dorit vreodată: blând, muncitor, atent. Dar are un defect care mă sfâșie: nu vede răul din jurul lui. Pentru el, mama lui e sfântă. Orice i-aș spune, orice lacrimă i-aș arăta, răspunsul e mereu același: „Ilinca, exagerezi. Mama nu ar face niciodată așa ceva.”

Dar eu știu adevărul. Știu cum Lidia îmi mută lucrurile prin casă când nu sunt atentă. Cum îi șoptește lui Radu că nu gătesc ca ea sau că nu am grijă destul de bine de el. Cum îmi critică hainele, felul în care vorbesc sau chiar modul în care îmi țin copilul în brațe.

Într-o zi, după ce am venit obosită de la serviciu — lucrez ca educatoare la o grădiniță — am găsit-o pe Lidia în camera copilului. Îi schimba scutecul lui Vlad și îi spunea cu voce joasă:

— Săracul de tine… mama ta nu știe să aibă grijă de tine ca lumea.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am încercat să-i spun ceva, dar m-a ignorat complet. Când i-am povestit lui Radu seara, a oftat și a zis:

— Ilinca, mama doar vrea să ajute. Nu te mai supăra din orice.

M-am simțit singură ca niciodată. Mama mea nu mă crede nici ea. „Lidia e o femeie educată, sigur nu are nimic cu tine”, îmi spune mereu la telefon. Dar eu știu ce simt.

Au fost zile când am vrut să plec. Să-mi iau copilul și să fug undeva unde să nu mă mai simt străină în propria casă. Dar Radu… îl iubesc prea mult. Și Vlad are nevoie de tatăl lui.

Într-o duminică, când pregăteam masa pentru toți — Lidia insistase să vină și sora lui Radu cu familia — am auzit-o pe Lidia spunându-i surorii sale la telefon:

— Nu știu cât o să mai reziste Radu cu Ilinca asta. Nu e femeie pentru el.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am intrat în baie și am plâns în hohote. M-am uitat în oglindă și m-am întrebat: „Ce e în neregulă cu mine? De ce nu pot fi suficientă?”

În acea seară, după ce toți au plecat, am încercat din nou să vorbesc cu Radu:

— Radu, te rog… trebuie să mă crezi! Mama ta vrea să mă îndepărteze de tine. Nu vezi cum mă tratează?

El s-a uitat la mine lung și a zis doar atât:

— Ilinca, dacă ai avea puțină răbdare… poate ai vedea că nu totul e despre tine.

Am simțit că mă prăbușesc. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să fiu pe placul Lidiei: i-am adus flori de ziua ei, am gătit rețetele ei preferate, i-am cumpărat cadouri scumpe de Crăciun. Nimic nu a fost suficient.

Într-o zi, când Vlad a făcut febră mare și eu eram la serviciu, Lidia a venit neanunțată acasă și l-a dus la medic fără să mă anunțe. Când am ajuns acasă și nu i-am găsit pe niciunul, am simțit că-mi pierd mințile. Am sunat-o disperată:

— Unde e Vlad? Ce-ai făcut cu copilul meu?

— Am făcut ce trebuia! Dacă tu nu ești în stare să ai grijă de el… a răspuns ea rece.

Atunci am izbucnit:

— E FIUL MEU! Nu ai dreptul!

A doua zi, Radu mi-a spus că mama lui s-a simțit jignită și că ar trebui să-mi cer scuze.

— Pentru ce? Pentru că vreau să fiu mamă pentru copilul meu?

El a tăcut. Apoi a ieșit din cameră fără să spună nimic.

Au trecut luni de zile de atunci. Relația mea cu Lidia s-a răcit complet — dacă se poate spune că a fost vreodată caldă. Cu Radu vorbesc tot mai puțin despre asta; orice discuție se termină cu reproșuri sau tăceri apăsătoare.

Uneori mă întreb dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate că nu sunt destul de bună pentru familia lor. Poate că ar trebui să plec și să-i las să fie fericiți fără mine.

Dar apoi îl văd pe Vlad râzând la mine dimineața și știu că trebuie să lupt pentru el. Pentru noi.

M-am schimbat mult în ultimii ani. Am devenit mai puternică, dar și mai singură. Prietenele mele spun că ar trebui să pun piciorul în prag sau să plec. Dar inima mea încă speră că Radu va deschide ochii într-o zi.

Poate că povestea mea nu e unică — poate multe femei din România trec prin același coșmar tăcut al neacceptării într-o familie nouă. Dar oare câte dintre noi avem curajul să vorbim despre asta?

Mă uit la Vlad dormind liniștit și mă întreb: Oare va veni o zi când voi fi acceptată cu adevărat? Sau trebuie să aleg între liniștea mea și familia pe care mi-am dorit-o atât de mult?