„Mamele Noastre Găteau Orice, Iar Tu Ești Doar Leneșă”: Plângerea unui Soț Flămând

Andreea admirase întotdeauna cum soțul ei, Mihai, părea să întruchipeze partenerul perfect. Era atent, o surprindea adesea cu flori „doar pentru că” și era mereu acolo să o ia de la turele târzii de la spital, unde lucra ca asistentă medicală. Părinții ei, Maria și Ion, l-au plăcut imediat, lăudându-i natura grijulie și cum părea să o pună pe Andreea pe primul loc.

Cu toate acestea, pe măsură ce lunile s-au transformat în ani, gesturile fermecătoare care o cuceriseră pe Andreea au început să pară o mască pentru un alt tip de personalitate. Schimbarea în comportamentul lui Mihai a fost subtilă la început, vizibilă doar în momentele private, departe de ochii aprobatori ai părinților ei.

Într-o seară rece de decembrie, adevărata probă a relației lor a ieșit la iveală. Andreea tocmai ajunsese acasă după o tură epuizantă de 12 ore. Spitalul era copleșit, sezonul gripal fiind în plină desfășurare, și tot ce își dorea era să se prăbușească în pat. Când și-a lăsat cheile pe blatul din bucătărie, l-a observat pe Mihai, tolănit pe canapea, cu ochii fixați pe televizor.

„Hei, în sfârșit ai ajuns acasă,” a spus Mihai, fără să-și ia ochii de pe ecran. „Mi-e foame, Andreea. Ce avem la cină?”

Umerii Andreei s-au lăsat în jos. „Mihai, sunt epuizată. Putem comanda ceva în seara asta?”

Mihai a închis televizorul și s-a ridicat, ridicând ușor vocea. „Știi, Andreea, mamele noastre reușeau să gătească indiferent de circumstanțe. Se pare că tu ești doar leneșă.”

Uluită, Andreea a simțit un nod în stomac. Nu era prima dată când Mihai făcea astfel de comentarii, dar în seara asta răbdarea ei era la limită. „Mihai, nu-mi vine să cred că ai spus asta. Am stat toată ziua în picioare, ajutând oameni, salvând vieți. Nu sunt leneșă.”

Mihai a râs disprețuitor, „Salvând vieți? Doar dai medicamente și iei temperaturi. Nu e chiar atât de greu. Mama mea lucra cu normă întreagă și avea mereu cina pe masă. Tu nici măcar asta nu poți face.”

Camera s-a răcit cuvintele lui, iar Andreea a simțit un fior pe șira spinării. Acesta nu era bărbatul cu care credea că s-a căsătorit. Bărbatul care părea atât de grijuliu și atent acum îi minimaliza profesia și epuizarea.

„Merg la culcare,” a spus Andreea încet, cu vocea abia șoptită. „Putem vorbi despre asta mâine.”

Dar mâine nu a mai venit pentru conversația lor. În următoarele săptămâni, distanța dintre ei a crescut. Remarcile lui Mihai au devenit din ocazionale frecvente, iar epuizarea Andreei s-a transformat în deziluzie. Părinții ei au observat schimbarea, laudele lor anterioare transformându-se în șoapte îngrijorate.

Într-o seară ploioasă de martie, Andreea și-a făcut bagajele. A lăsat un bilet pe blatul din bucătărie lângă o vază cu flori ofilite pe care Mihai le adusese acasă cu o săptămână înainte. „Trebuie să-mi găsesc din nou fericirea,” a scris ea. „Asta nu este sănătos pentru niciunul dintre noi.”

Andreea a condus până la casa prietenei ei, Ana, luminile orașului estompându-se prin ochii ei plini de lacrimi. Privind înapoi la viața pe care o lăsa în urmă, și-a dat seama că bărbatul cu care se căsătorise nu era bărbatul pe care îl părăsea. Florile fuseseră frumoase, dar nu puteau compensa spinii.