Casa din care am fost exclusă: Povestea unei nedreptăți de familie

— Nu pot să cred că au făcut asta, Ilinca! Cum să lase casa doar pe numele Anei? Tu și Vlad ați muncit atâția ani, ați ajutat cu tot ce-ați putut… — vocea mamei mele tremura la telefon, iar eu stăteam pe marginea patului, cu ochii în lacrimi, strângând cearșaful între degete.

Nu era prima dată când vorbeam despre asta, dar fiecare discuție mă durea la fel de tare. De când am aflat că socrii mei au trecut casa pe numele Anei, sora mai mică a soțului meu, Vlad, parcă nu mai găseam liniște. Mă simțeam trădată, nu doar pentru mine, ci mai ales pentru Vlad. El era cel care, ani la rând, îi ajutase pe părinții lui cu bani, cu muncă prin curte, cu tot ce era nevoie. Eu am crescut într-o familie modestă din Pitești și am învățat de mică să fiu independentă. Niciodată nu mi-am dorit să depind de cineva, nici măcar de Vlad. Dar când am intrat în familia lui, am crezut că vom fi toți egali.

— Ilinca, nu te mai consuma. Poate au avut motivele lor… — încerca Vlad să mă liniștească într-o seară, după ce ne-am certat iar pe tema asta.

— Motivele lor? Vlad, tu chiar nu vezi cât e de nedrept? Tu ai fost mereu acolo pentru ei! Ana nici măcar nu vine acasă decât de Crăciun și Paște! — am izbucnit eu, simțind cum mi se strânge inima.

Vlad a tăcut. Știam că îl doare și pe el, dar nu voia să recunoască. Poate pentru că era bărbat și fusese crescut să nu-și arate slăbiciunile. Sau poate pentru că încă spera că părinții lui vor realiza ce greșeală au făcut.

Într-o duminică, la două săptămâni după ce am aflat vestea, am mers la socri. Am intrat în curte cu pași apăsați, iar Ana era deja acolo, râzând cu mama ei la masă. M-am simțit ca o străină în propria familie.

— Bună ziua! — am spus scurt.

— Bună, Ilinca! Ce bine că ai venit! — a zis Ana cu un zâmbet larg, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Putem vorbi puțin? — m-am adresat direct soacrei mele, doamna Mariana.

Am intrat împreună în bucătărie. Am simțit mirosul de cozonac proaspăt și mi-a venit să plâng. Era mirosul copilăriei lui Vlad, al sărbătorilor petrecute aici.

— Ilinca, știu că ești supărată… — a început ea.

— Nu sunt doar supărată. Sunt dezamăgită. Vlad a făcut totul pentru voi. De ce ați ales să-i dați casa doar Anei?

A oftat adânc și s-a uitat pe fereastră.

— Ana are nevoie mai mult decât voi. Voi vă descurcați, aveți serviciu bun la București… Ea e mai visătoare, nu prea știe să se gospodărească. Am vrut să fim siguri că are un loc al ei.

— Dar Vlad? Nu merita și el măcar o parte? — am întrebat aproape șoptit.

— Vlad e băiat bun. Știe să se descurce oriunde. Nu se va supăra pe noi…

Am ieșit din bucătărie cu lacrimi în ochi. În acea clipă am știut că nu mai pot avea aceeași relație cu ei. Nu era vorba doar despre o casă. Era vorba despre respect, despre recunoașterea eforturilor noastre.

În zilele care au urmat, m-am îndepărtat tot mai mult de familia lui Vlad. Nu mai mergeam la mesele de duminică, nu mai răspundeam la telefoane. Vlad încerca să mă convingă să iert, dar eu simțeam că dacă accept nedreptatea asta, mă trădez pe mine însămi.

— Ilinca, nu vreau să ne certăm din cauza lor… — mi-a spus Vlad într-o seară târzie.

— Nu ne certăm din cauza lor. Ne certăm pentru că tu nu vezi cât de mult doare asta! — i-am răspuns printre lacrimi.

A urmat o perioadă grea pentru noi. Ne-am răcit unul față de celălalt. Eu eram tot mai frustrată și simțeam că nu mai pot avea încredere nici măcar în Vlad. El devenise tăcut și retras.

Într-o zi, mama mea a venit la noi fără să anunțe. M-a găsit plângând în bucătărie.

— Ilinca, viața nu e dreaptă mereu. Dar tu trebuie să fii puternică pentru tine și pentru Vlad. Nu lăsa o casă să vă distrugă familia!

Am privit-o lung și mi-am dat seama cât adevăr era în vorbele ei. Dar cum să trec peste sentimentul de nedreptate? Cum să accept că munca noastră nu a valorat nimic pentru cei care ar fi trebuit să ne fie aproape?

Au trecut luni de zile până când am reușit să vorbesc din nou cu Ana. M-a sunat într-o seară:

— Ilinca, știu că ești supărată pe mine… Dar eu n-am cerut nimic! Nici nu-mi doresc casa asta fără voi…

Am simțit pentru prima dată că poate nici ea nu e vinovată cu adevărat. Poate părinții lor au vrut doar să o protejeze pe cea mai slabă dintre copii și au uitat cât rău pot face celorlalți.

Astăzi încă nu merg la mesele de familie și încă simt un gol când trec pe lângă casa aceea din satul unde Vlad a copilărit. Dar am învățat ceva: uneori sângele nu e mai gros decât dreptatea. Și nici dragostea nu poate repara totul dacă nu există respect reciproc.

Mă întreb adesea: oare câte familii românești se destramă din cauza unor decizii nedrepte? Oare chiar merită să pierdem oameni dragi pentru niște ziduri și acte? Voi ce ați fi făcut în locul meu?