Ziua în care am tăcut: Povestea unei mame între două generații

— Nu vezi că nu știi să o liniștești? De ce plânge fata asta de două ore? vocea soacrei mele, doamna Maria, a răsunat ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu mileuri și fotografii vechi. M-am oprit din legănat pe Ilinca, fetița mea de șase luni, care plângea cu sughițuri, obrajii ei mici roșii ca cireșele coapte. Simțeam cum privirea Mariei mă arde prin spate, iar eu, cu ochii în lacrimi și mâinile tremurânde, nu mai știam ce să fac.

— Am încercat totul, mamă Maria… poate îi ies dinții, poate are colici… nu știu, am spus încet, aproape șoptit, de teamă să nu o supăr și mai tare.

— Pe vremea mea nu era atâta fandoseală! Copiii se creșteau cu răbdare și muncă, nu cu atâtea cărți și prostii de pe internet! a continuat ea, ridicându-se de pe scaun și apropiindu-se amenințător. — Dă-mi mie copilul!

Am strâns-o pe Ilinca la piept, instinctiv. Nu voiam să o las din brațe, nu voiam să cedez. Dar eram obosită, epuizată după nopți nedormite și zile pline de griji. Soțul meu, Vlad, era la serviciu. În casa aceea veche din Ploiești, eram doar eu, soacra și copilul care plângea fără oprire.

Maria a oftat teatral și a început să vorbească singură prin bucătărie:

— Nu mai știu ce să fac cu fata asta… Nici să-și crească copilul nu e în stare! Săracul Vlad…

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon cu Ilinca în brațe, sperând că aerul rece o va liniști. Priveam blocurile gri din jur și mă întrebam unde am greșit. De ce nu pot fi mama aceea calmă și sigură pe sine din reviste? De ce mă simt atât de singură?

Telefonul a vibrat. Era mama mea, Elena.

— Cum e Ilinca? a întrebat ea blând.

— Plânge… și eu plâng cu ea. Nu mă descurc, mamă. Maria spune că nu sunt în stare…

Mama a tăcut o clipă.

— Știi că și eu am plâns mult când te-am avut pe tine. Și bunica ta mă certa la fel. Dar tu ești mama ei. Numai tu știi ce simte copilul tău.

Am închis ochii și am inspirat adânc. Dar vocea Mariei s-a auzit din nou:

— Ce faci acolo? O răcești! Intră în casă!

Am intrat supusă. Maria s-a apropiat de mine și mi-a smuls copilul din brațe.

— Vezi? Uite cum o țineai! Nu-i de mirare că plânge! a spus ea, legănând-o pe Ilinca cu mișcări ferme.

M-am prăbușit pe canapea, cu capul în mâini. M-am simțit mică, inutilă, ca un copil certat pentru o notă proastă la școală. M-am gândit la Vlad — oare el știe cât de greu îmi este? Oare vede cât mă doare fiecare reproș?

Seara, când Vlad a venit acasă, Maria i-a povestit totul:

— Toată ziua a plâns copilul! Eu am liniștit-o până la urmă. Nu știu ce s-ar face fără mine…

Vlad m-a privit scurt, dar nu a spus nimic. S-a dus direct la calculator.

În noaptea aceea am adormit târziu, cu Ilinca la piept. M-am trezit la trei dimineața cu ea plângând din nou. Am încercat să o alăptez, să-i cânt încet „Nani, nani”, dar nimic nu părea să funcționeze. Din camera alăturată s-a auzit ușa trântindu-se — Maria venea spre noi.

— Dă-mi copilul! Tu nu știi ce faci! a spus ea răstit.

Atunci am simțit că ceva se rupe în mine.

— Nu! E copilul meu! am strigat pentru prima dată.

Maria s-a oprit în prag, surprinsă de tonul meu. Pentru o clipă s-a lăsat liniștea — doar Ilinca mai plângea.

— Dacă vrei să mă ajuți, lasă-mă să fiu mamă! am continuat cu voce tremurată.

Maria a dat din cap nemulțumită și s-a întors în camera ei.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Maria făcând cafea. Nu mi-a spus nimic. Eu am luat-o pe Ilinca și am ieșit la plimbare prin parc. Aerul proaspăt de primăvară mi-a limpezit gândurile. Am văzut alte mame cu copii mici — unele râdeau, altele păreau la fel de obosite ca mine.

Pe o bancă stătea o femeie mai în vârstă care își legăna nepoata.

— Greu e la început… Dar trece, mi-a spus ea zâmbind complice.

M-am întors acasă cu inima puțin mai ușoară. Seara l-am rugat pe Vlad să vorbim.

— Vlad… Nu mai pot așa. Simt că nu sunt bună de nimic în casa asta. Mama ta mă face să cred că greșesc mereu…

El a oftat.

— Știu că e greu… Dar mama vrea doar să ajute. Așa e ea…

— Dar eu? Cine mă ajută pe mine? Cine mă ascultă?

Vlad a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Poate ar trebui să vorbim toți trei…

A doua zi ne-am așezat toți la masă — eu, Vlad și Maria.

— Mamă, te rog… Las-o pe Ioana să fie mamă pentru Ilinca. Știu că vrei binele nostru, dar trebuie să avem și noi spațiul nostru…

Maria s-a uitat lung la mine.

— Poate că ai dreptate… Dar mi-e greu să văd că suferiți și să nu intervin…

Am simțit pentru prima dată că mă vede cu adevărat.

De atunci lucrurile nu s-au schimbat peste noapte — Maria încă are momente când mă corectează sau oftează nemulțumită. Dar acum îi spun ce simt. Iar Vlad încearcă să fie mai prezent.

M-am întrebat adesea: unde se termină tradiția și unde începe înțelegerea? Cum putem construi punți între generații fără să ne pierdem pe noi înșine?

Poate că răspunsul stă chiar aici: în curajul de a spune ce simți și în răbdarea de a asculta chiar și atunci când doare.