Invitația care nu a venit niciodată: Povestea unei mame vitrege din România

— Nu, Ana, nu cred că e potrivit să vii. E ziua Ilincăi, nu a noastră.

Cuvintele Mirelei, fosta soție a soțului meu, mi-au răsunat în urechi ca un ecou rece. Era o seară de aprilie, iar eu stăteam pe holul apartamentului nostru din București, cu telefonul strâns în mână, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Tocmai aflasem că Ilinca, fata pe care am crescut-o de la 9 ani, se va mărita peste două săptămâni și eu nu eram invitată.

— Dar… am fost acolo la fiecare aniversare, la fiecare serbare… Am ajutat-o să-și facă temele, am stat nopți întregi cu ea când avea febră… Cum să nu fiu invitată?

Mirela a oftat la capătul firului.

— Ana, nu e decizia mea. Ilinca a vrut așa. E nunta ei. Nu vrea să complice lucrurile.

Am închis telefonul și m-am prăbușit pe podea. Soțul meu, Dan, a venit imediat lângă mine.

— Ce s-a întâmplat?

I-am spus printre sughițuri. S-a uitat la mine cu ochii lui blânzi, dar obosiți.

— O să vorbesc eu cu ea…

— Nu! Nu vreau să par că mă milogesc. Dacă nu mă vrea acolo, asta e.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am fost acolo pentru Ilinca: când i-am cumpărat prima rochie de bal, când am stat cu ea la spital după operația de apendicită, când am ascultat-o plângând după primul ei iubit. Am simțit că tot ce am făcut nu a contat niciodată cu adevărat.

A doua zi dimineață, Dan a încercat să o sune pe Ilinca. A vorbit scurt cu ea și apoi mi-a spus:

— Zice că nu vrea să te pună într-o situație stânjenitoare. Că mama ei biologică ar suferi dacă ai fi acolo.

— Dar eu ce sunt? Un străin? O umbră?

Dan a tăcut. Știam că și el suferă, prins între două femei pe care le iubește în feluri diferite.

În zilele care au urmat, am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate că am greșit undeva. Poate că am fost prea strictă uneori sau prea distantă. Poate că n-am știut să-i arăt cât de mult o iubesc. M-am uitat la pozele noastre vechi: eu și Ilinca la mare, eu și Ilinca la serbarea de Crăciun, eu și Ilinca râzând în bucătărie. Unde s-a rupt totul?

Am încercat să vorbesc cu mama mea despre asta. Ea mi-a spus:

— Ana, tu ai făcut tot ce ai putut. Dar lumea încă vede mama vitregă ca pe o intrusă. Așa e la noi. Oamenii nu se schimbă peste noapte.

În ziua nunții am plecat din oraș. Am mers la Sinaia, singură. Am plâns pe o bancă din parc, privind cum se joacă niște copii cu baloane colorate. M-am întrebat dacă vreuna dintre acele mame va ajunge vreodată să simtă ce simt eu acum: că nu contezi, oricât ai încerca.

După nuntă, Ilinca nu m-a sunat. Nici Dan nu știa cum să abordeze subiectul. Într-o seară, după ce s-a întors de la serviciu, mi-a spus:

— A fost frumos… dar parcă lipsea ceva.

Am zâmbit amar.

— Da, lipseam eu.

Au trecut luni până când Ilinca mi-a scris un mesaj scurt: „Sper că ești bine.” Atât. Am răspuns simplu: „Sunt bine.” Dar nu eram.

Într-o zi, m-am întâlnit întâmplător cu ea la supermarket. Era cu soțul ei, Vlad. S-a uitat la mine stânjenită.

— Bună, Ana…

— Bună, Ilinca.

A urmat o tăcere apăsătoare. Vlad a încercat să destindă atmosfera:

— Am auzit că faci prăjitura aia cu mere grozavă…

Ilinca a zâmbit timid.

— Da… Mi-e dor de ea.

Am simțit un nod în gât.

— Dacă vreți, vă invit la noi într-o seară…

Ilinca a dat din cap încet.

— Poate… Poate într-o zi.

Au trecut încă două luni până când m-a sunat într-o seară:

— Ana… pot să vin pe la tine? Am nevoie să vorbesc cu cineva…

A venit singură. A plâns în brațele mele ca atunci când era mică.

— Îmi pare rău… Nu știu de ce am făcut asta… M-am simțit prinsă între tine și mama… Mi-a fost teamă că dacă te invit o să sufere ea… Dar și tu ai suferit…

Am plâns amândouă mult timp fără să spunem nimic.

Apoi i-am spus:

— Știi… uneori oamenii fac greșeli din frică sau din dorința de a-i proteja pe alții. Dar doare oricum ai lua-o.

De atunci relația noastră s-a schimbat. Nu mai e ca înainte, dar încercăm să reconstruim ceva din ruinele lăsate de neînțelegere și teamă.

M-am întrebat adesea: oare în România vom putea vreodată accepta cu adevărat o mamă vitregă ca parte din familie? Sau vom rămâne mereu prizonieri ai prejudecăților și ai fricii de a răni pe cineva? Voi ce credeți?