O zi în care am vrut să fiu eroină în propria mea bucătărie

— Nu pune atâta sare, Elena! O să leșine mama dacă gustă, a strigat Vlad din capătul bucătăriei, cu vocea lui tăioasă, obișnuită să dea ordine în restaurantul unde era chef. Mâna mi-a tremurat deasupra oalei cu supă de pui, iar lingura a căzut cu zgomot pe gresie. Toți ochii s-au întors spre mine: mama lui Vlad, sora lui, cumnatul și chiar fetița noastră, Mara, care se juca pe covorul din sufragerie. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și inima îmi bate nebunește. Era ziua de naștere a soacrei mele și îmi dorisem atât de mult să gătesc eu totul, fără ajutorul lui Vlad.

De când m-am măritat cu el, lumea mă întreabă mereu: „Ce noroc ai! Să ai un soț care gătește ca la MasterChef!” Da, Vlad e chef la unul dintre cele mai bune restaurante din București. Oamenii îl opresc pe stradă să-i ceară autografe sau sfaturi despre paste. Dar acasă… acasă tot eu trebuie să gătesc. Și nu oricum. Orice fac e comparat cu perfecțiunea lui. Mă simt mereu ca la examen.

În dimineața aceea m-am trezit devreme, cu gândul să pregătesc o masă ca la carte: supă de pui cu tăiței de casă, sarmale cu mămăliguță și cozonac. Am sunat-o pe mama să mă asigur că nu uit nimic. „Nu te stresa, mamă, pune suflet și o să iasă bine”, mi-a spus ea. Dar sufletul meu era deja frânt de emoții.

Când Vlad s-a trezit și a văzut haosul din bucătărie, a început să râdă: „Elena, ai făcut explozie de făină pe masă! Vrei să te ajut?” Am refuzat politicos. Voiam să fie surpriză. Dar el nu s-a putut abține și a început să dea indicații peste umăr: „Nu așa se frământă cozonacul! Nu fierbe sarmalele atât de tare!”

La prânz, când au sosit invitații, eram deja epuizată. Soacra mea a intrat cu un buchet mare de flori și mi-a zâmbit cald: „Ce frumos miroase! Ai gătit tu?” Am dat din cap timid. Vlad a venit imediat lângă mine și a început să povestească tuturor cum el ar fi făcut altfel supa sau cum ar fi pus mai puțin orez în sarmale. Râdea și glumea, dar fiecare cuvânt era ca o săgeată pentru mine.

La masă, am stat cu sufletul la gură. Toți au gustat supa. Soacra mea a spus: „E bună, dar parcă îi lipsește ceva.” Vlad a râs: „Iubita mea pune prea mult suflet și prea puțină sare.” Toți au râs cu poftă. Eu am zâmbit forțat și am simțit cum lacrimile îmi ard ochii.

Când au venit sarmalele, cumnatul meu a zis: „Sunt cam tari.” Vlad a dat din umeri: „Așa e când nu le lași destul la fiert.” M-am ridicat brusc de la masă sub pretext că trebuie să aduc desertul. În bucătărie am izbucnit în plâns. Mara a venit după mine și m-a îmbrățișat: „Mami, mie îmi place ce ai gătit.”

Am stat câteva minute sprijinită de frigider, încercând să-mi adun curajul să mă întorc la masă. M-am gândit la toate momentele în care Vlad mi-a corectat fiecare gest în bucătărie, la toate glumele făcute pe seama mea în fața prietenilor sau familiei. Nu era răutate în el; pur și simplu nu știa cât doare.

Când am ieșit cu cozonacul, Vlad deja povestea cum la restaurantul lui deserturile sunt mereu perfecte. Soacra mea m-a privit cu milă și mi-a șoptit: „Nu-l lua în seamă, dragă. Știu că nu e ușor.”

Seara, după ce toți au plecat și Mara dormea, Vlad a venit la mine în bucătărie. „Ai fost supărată azi?” m-a întrebat pe un ton mirat. Am izbucnit: „Nu mai pot! Orice fac nu e niciodată destul de bun pentru tine! Nu vreau să fiu chef ca tine! Vreau doar să fiu apreciată pentru cine sunt!”

Vlad a rămas tăcut câteva clipe. Apoi m-a luat în brațe: „Îmi pare rău, Elena. Nu mi-am dat seama cât te rănesc.”

Dar rana era deja adâncă. M-am întrebat atunci dacă nu cumva toată viața mea va fi o comparație continuă cu perfecțiunea lui Vlad. Dacă voi reuși vreodată să fiu văzută pentru ceea ce sunt eu, nu doar pentru cât de bine gătesc sau cât de mult încerc să mă ridic la nivelul altora.

Oare câți dintre noi trăim mereu cu teama că nu suntem suficienți? Cât din ceea ce facem e pentru noi și cât pentru aplauzele celorlalți?