Rana din familie: Cum am pierdut-o pe sora mea din cauza moștenirii

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! — vocea Oanei a spart liniștea din sufrageria noastră, unde ne strânseserăm cu toții de ziua mamei. Era o după-amiază de mai, cu miros de cozonac și cafea proaspătă, dar cuvintele ei au tăiat ca un cuțit atmosfera caldă. Mama a rămas cu lingurița suspendată deasupra ceștii, iar tata a oftat adânc, privind pe fereastră, de parcă ar fi vrut să fugă din propria casă.

Eu, Ana, am simțit cum mi se strânge inima. Oana, sora mea mai mare, venise tocmai de la București pentru aniversarea mamei. De ani buni nu mai era parte din viața noastră de zi cu zi, dar mereu aducea cu ea un aer de superioritate și nemulțumire. — Ce vrei să spui? — am întrebat încet, încercând să nu izbucnesc.

— Vreau să vindem casa asta! Am nevoie de partea mea din moștenire ca să-mi iau un apartament decent. Nu mai pot sta cu chirie la marginea orașului! — a spus ea, privindu-mă direct în ochi.

Mama a început să plângă în tăcere. Tata a ieșit pe balcon fără să spună nimic. Eu am rămas blocată între furie și neputință. Cum putea Oana să ceară asta? Casa asta era sufletul nostru, locul unde am crescut, unde am râs și am plâns împreună. Cum putea să o vândă pentru niște bani?

— Oana, nu poți să faci asta… — am șoptit. — E casa părinților noștri! E tot ce avem!

— Nu e doar a voastră! Și eu sunt copilul lor! — a izbucnit ea. — Mereu m-ați tratat ca pe o străină doar pentru că am plecat la București! Acum am nevoie de ajutor și nu vreți să-mi dați nimic!

Discuția s-a transformat rapid într-o ceartă. Tata a intrat din nou în cameră și a încercat să calmeze spiritele, dar era prea târziu. Oana era hotărâtă. A doua zi a plecat fără să-și ia rămas bun de la nimeni.

Au urmat luni de tăcere și resentimente. Mama s-a îmbolnăvit de supărare, iar tata s-a închis în el. Eu am rămas singură să am grijă de ei și de casa care se simțea tot mai goală fără râsetele Oanei. Într-o zi am primit o scrisoare oficială: Oana își angajase avocat și cerea legal partea ei din casă.

— Ana, nu putem să ne certăm pentru bani… — mi-a spus mama printre lacrimi. — Suntem familie…

— Dar ea nu se mai gândește la noi! — am răspuns eu, simțind cum mă sufoc de furie și neputință.

Avocatul ne-a chemat la mediere. Ne-am întâlnit într-un birou rece, cu pereți albi și miros de hârtie veche. Oana era elegantă, rece, cu privirea fixată în podea. Nici măcar nu m-a salutat.

— Vreau banii mei, atât — a spus ea sec.

— Și eu vreau să rămânem familie… — am încercat eu, dar vocea mi s-a frânt.

— Familia nu plătește facturile! — a răspuns ea tăios.

Am cedat. Am vândut casa copilăriei noastre unui străin care nici măcar nu știa cine a fost bunica ce planta trandafiri în grădină sau tata care repara mereu gardul după fiecare furtună. Am împărțit banii, iar Oana a dispărut din viața noastră ca și cum n-ar fi existat niciodată.

Mama s-a stins la câteva luni după aceea. Tata s-a mutat la mine într-un apartament mic, dar sufletul lui părea că a rămas acolo, în casa pe care n-am putut-o salva. Eu am rămas cu o rană care nu se mai vindecă și cu întrebarea dacă ar fi existat o cale să ne păstrăm familia întreagă.

Uneori mă întreb: ce preț are liniștea sufletească? Merită banii să pierzi tot ce ai iubit vreodată? Dacă ai fi fost în locul meu, ai fi făcut altfel?