Umbrele trecutului la masa de duminică

— Mamă, vreau să-ți prezint pe cineva! Mihai intră în sufragerie cu un zâmbet larg, ținând de mână o fată brunetă, cu ochii mari și o privire pe care nu o voi uita niciodată. În clipa aceea, timpul s-a oprit. Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji și inima mi se strânge ca într-un clește. Era ea. Irina. Fata care, cu ani în urmă, a transformat adolescența Oanei într-un coșmar.

Oana era la bucătărie, pregătind salata. Nu știa ce urmează. Mihai, entuziasmat, nu bănuia nimic. Soțul meu, Sorin, citea ziarul la masă, neatent la furtuna care se pregătea să izbucnească.

— Bună ziua, doamnă Maria! Irina își forțează un zâmbet politicos. Mă privește direct în ochi, dar văd o umbră de teamă în privirea ei. Știe că o recunosc.

— Bună… Irina, răspund eu încet, abia stăpânindu-mi vocea. Numele îi iese greu printre buze. Mihai nu observă nimic ciudat.

— Irina e logodnica mea! anunță el triumfător. Ne-am hotărât să vă spunem azi. O iubesc și vreau să fie parte din familia noastră.

Oana intră în cameră cu bolul de salată în mână. Când o vede pe Irina, se oprește brusc. Bolul îi scapă din mâini și se sparge pe podea. Tăcerea devine apăsătoare.

— Ce cauți aici? întreabă Oana cu voce tremurată, uitându-se la mine după ajutor.

— Oana… Mihai încearcă să intervină, dar Oana îl ignoră.

— Tu nu ai ce căuta aici! țipă ea, lacrimile curgându-i pe obraji.

Sorin ridică privirea din ziar, derutat. Eu simt că mă sufoc între cele două lumi: trecutul dureros al Oanei și prezentul fericit al lui Mihai.

Irina încearcă să spună ceva, dar Oana iese fugind din cameră. Mihai rămâne împietrit.

— Ce se întâmplă? întreabă el nedumerit.

Îmi iau inima în dinți și îi spun adevărul:

— Mihai, Irina… a fost colega Oanei în liceu. I-a făcut mult rău atunci. Nu știu dacă ți-a povestit vreodată.

Mihai se uită șocat la Irina:

— E adevărat?

Irina dă din cap încet:

— Da… Dar eram alt om atunci. Am greșit mult și regret fiecare clipă. Nu am avut curaj să-i spun Oanei niciodată cât de rău îmi pare.

Oana plânge în camera ei. Merg la ea și o găsesc ghemuită pe pat, cu fața în pernă.

— Mamă… cum poate Mihai să fie cu ea? Cum poate să nu știe ce mi-a făcut?

Îi mângâi părul, simțindu-mă neputincioasă.

— Poate că oamenii se schimbă, Oana… Dar nu trebuie să accepți nimic ce te rănește din nou.

— Nu pot să stau la masă cu ea! Nu pot s-o văd fericită când eu am suferit atât din cauza ei!

Cobor la parter. Mihai stă cu capul în mâini, iar Irina plânge încet pe canapea.

— Mamă… ce să fac? întreabă Mihai disperat. Eu o iubesc pe Irina… Dar dacă a rănit-o pe Oana…

Sorin încearcă să calmeze spiritele:

— Poate ar trebui să discutăm toți patru. Să vedem dacă există vreo cale de împăcare.

Irina se ridică și vine spre mine:

— Doamnă Maria… știu că am greșit enorm. Am fost rea și invidioasă pe Oana pentru că era bună la școală și toți profesorii o lăudau. Acum știu cât de mult am rănit-o și aș da orice să pot repara ceva. Vreau doar să mă ierte… sau măcar să mă asculte o dată.

Mihai o ia de mână:

— Dacă nu poți trece peste asta, nu vreau să te pierd… Dar nici nu pot să-mi pierd sora.

Oana coboară încet scările, cu ochii roșii de plâns:

— Ce vrei de la mine? Să uit totul? Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic?

Irina cade în genunchi în fața ei:

— Nu vreau decât să-ți spun cât de rău îmi pare! Știu că nu merit iertarea ta… dar te rog, lasă-mă să încerc să-ți arăt că m-am schimbat!

Oana oftează adânc:

— Nu pot acum… Poate niciodată. Dar măcar ai avut curajul să recunoști.

Tensiunea plutește în aer toată după-amiaza. Masa de duminică e distrusă; fiecare stăm cu gândurile noastre. Seara târziu, Mihai vine la mine:

— Mamă… crezi că oamenii pot fi iertați cu adevărat? Sau unele răni sunt prea adânci?

Îl privesc lung și simt că nu am niciun răspuns clar. Poate timpul va vindeca ceva… sau poate nu.

M-am întrebat toată noaptea: ce aș fi făcut eu dacă aș fi fost în locul Oanei? Putem oare lăsa trecutul în urmă pentru fericirea celor dragi sau unele umbre rămân mereu între noi?