Între două case: Povestea unei surori care a uitat să spună „nu”

— Ivana, nu mai avem lapte nici pentru copii noștri! Ce faci, îi hrănești pe ai tăi sau pe ai surorii tale?

Vocea lui Radu răsuna tăios în bucătăria mică, unde frigiderul scârțâia a gol. M-am oprit cu mâna pe ușa lui, simțind cum mă strânge stomacul. Era ora 7 dimineața, copiii mei încă dormeau, dar eu deja mă gândeam la ce voi pune pe masă la prânz. Și nu doar pentru noi. De când Maria, sora mea mai mică, a rămas singură cu cei doi copii după ce soțul ei a plecat în Germania și n-a mai trimis niciun ban, casa noastră devenise și casa lor. Sau cel puțin așa simțeam eu.

— Radu, e sora mea! Nu pot s-o las să flămânzească, am răspuns încet, fără să-l privesc în ochi.

— Dar pe noi? Pe copiii noștri? Pe mine? Când ai de gând să ne vezi și pe noi?

Am simțit cum mă sufoc între două lumi. Maria mă sunase aseară plângând: „Ivana, nu mai am nimic în frigider. Nici pâine, nici lapte. Copiii plâng de foame.” Și eu ce puteam să fac? Să-i spun „nu”? Să-i spun că nu pot? Nu știam cum să fac asta.

A doua zi am împărțit tot ce aveam: jumătate din laptele nostru, o pungă de făină, niște ouă. Am plecat la Maria cu sacoșa plină și inima grea. Copiii ei m-au întâmpinat cu ochii mari și goi de speranță. Am simțit că fac ce trebuie. Dar când m-am întors acasă, copiii mei m-au întrebat de ce nu mai avem unt pentru micul dejun.

Așa au început să se adune nemulțumirile. Radu s-a închis în el, iar eu am început să mă simt vinovată oriunde mă uitam: la Maria pentru că nu pot face mai mult, la Radu pentru că fac prea mult pentru ea. Seara, când copiii adormeau, stăteam pe marginea patului și mă întrebam dacă nu cumva greșesc față de toți.

Într-o duminică, la masa de prânz, Radu a izbucnit:

— Ivana, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul că suntem mereu pe locul doi! De ce nu vezi că ne pierdem familia?

Am început să plâng fără să vreau. Copiii s-au uitat speriați la noi. Am încercat să-i explic:

— Dacă n-aș ajuta-o pe Maria, n-aș putea dormi noaptea! E sora mea! Ce fel de om aș fi dacă aș întoarce capul?

— Dar ce fel de mamă ești dacă nu-ți vezi copiii? Ce fel de soție ești dacă nu-ți vezi bărbatul?

Cuvintele lui au tăiat adânc. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria noastră: cum Maria era mereu cea slabă, cea care plângea ușor, iar eu eram stâlpul casei după ce tata a murit. Mama ne spunea mereu: „Aveți doar una pe alta.” Poate de asta nu știam să spun „nu”.

Zilele au trecut greu. Radu s-a distanțat tot mai mult. Copiii mei au început să se plângă că nu mai petrec timp cu ei. Maria mă suna aproape zilnic: „Ivana, ai cumva niște bani până la salariu? Ai putea să iei copiii de la școală?”

Într-o zi am uitat să-l iau pe Vlad, băiatul meu cel mare, de la fotbal. A stat singur în ploaie o oră până am ajuns. M-a privit cu ochii plini de reproș:

— Mereu ai timp pentru verișorii mei, dar pentru mine niciodată!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Am început să mă cert cu Maria:

— Nu mai pot! Nu mai am din ce să-ți dau! Nu mai am timp nici pentru copiii mei!

Maria a tăcut o clipă.

— Știu că te-am împovărat… Dar nu am pe nimeni altcineva.

Am simțit milă și furie în același timp. De ce trebuia să fie totul pe umerii mei? De ce nu putea nimeni altcineva să o ajute?

În acea seară am vorbit cu Radu:

— Poate ar trebui să punem niște limite. Să o ajutăm pe Maria doar cât putem fără să ne distrugem familia.

Radu m-a privit lung:

— Asta trebuia să faci demult.

Am început să refuz unele cereri ale Mariei. La început a fost greu; plângea la telefon sau mă făcea să mă simt vinovată. Dar încet-încet am început să respir din nou. Copiii mei au zâmbit mai des. Radu a început să vorbească iar cu mine.

Dar relația cu Maria s-a răcit. Nu mă mai suna atât de des. Uneori mă gândesc dacă nu cumva am pierdut-o pentru totdeauna.

Acum stau seara pe canapea și mă uit la familia mea. Îi văd râzând și simt o liniște pe care n-am mai simțit-o demult. Dar undeva în sufletul meu încă doare: oare puteam face altfel? Unde e granița între a salva pe cineva drag și a te pierde pe tine însuți?

Poate că nu există un răspuns clar. Poate că fiecare trebuie să-și găsească propriile limite.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și începe grija față de tine?