Între două focuri: Povestea unei fiice prinse între mama ei și soțul care nu poate ierta

— Nu, Irina! Nu mai insista! Nu mă duc la ea, nici dacă ar fi ultima femeie pe pământ!

Vocea lui Radu răsuna ca un tunet în bucătăria noastră mică, cu gresia rece sub picioare și mirosul de cafea rămasă din dimineață. Mă uitam la el, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Mama era la spital, iar eu nu puteam să fiu peste tot. Aveam nevoie de ajutorul lui, dar trecutul nu-i dădea pace.

— Radu, e mama mea… Nu poți să o lași așa! Are nevoie de cineva să-i aducă medicamentele, să-i schimbe lenjeria… Eu nu pot lipsi de la serviciu încă o zi!

El s-a ridicat brusc, trântind scaunul.

— Și eu ce-am fost pentru ea? Ți-ai uitat cum m-a dat afară în ploaie, fără să-i pese că n-aveam unde să mă duc? Am dormit în gară două nopți, Irina! Două nopți!

Mi-am mușcat buza. Îmi aminteam perfect. Aveam 22 de ani atunci, iar Radu venise dintr-un sat din Botoșani, cu vise mari și hainele într-o geantă veche. Mama nu l-a plăcut niciodată. „Nu e de nasul tău”, îmi spunea mereu. Când a aflat că am rămas peste noapte la el, a făcut un scandal monstru și l-a dat afară din casa noastră. Nu l-a iertat niciodată că mi-a furat „viitorul”, cum zicea ea.

Anii au trecut. Ne-am căsătorit, am muncit amândoi din greu să ne facem un rost. Radu a ajuns inginer la fabrica mare din oraș, eu am prins un post bun la contabilitate. Mama a rămas singură după ce tata a murit. Relația dintre ei a rămas rece ca gheața.

Acum, când mama era bolnavă și neputincioasă, eu eram prinsă la mijloc. În fiecare zi făceam naveta între serviciu, spital și casă. Mă simțeam vinovată că nu pot fi acolo pentru amândoi. Radu mă privea cu ochii lui verzi, plini de amărăciune.

— Irina, nu pot să uit. Știi cât m-a durut? Știi cum m-am simțit atunci? Ca un nimeni…

— Dar nu e vorba despre tine acum! E vorba despre ea… E bătrână, bolnavă…

— Și eu? Eu nu contez?

Am izbucnit în plâns. M-am prăbușit pe podea, cu capul în mâini. Radu a venit lângă mine, dar nu m-a atins. Între noi era un zid invizibil.

În zilele următoare am încercat să le împac. Am dus-o pe mama acasă după externare și am încercat să-l conving pe Radu să vină cu mine.

— Nu vreau să-l văd pe omul ăla în casa mea! a țipat mama când i-am spus.

— Mamă, te rog… Nu mai suntem copii. Radu e soțul meu!

— Soțul tău mi-a distrus viața! Dacă nu apărea el, tu ai fi fost cineva…

M-am uitat la ea cu lacrimi în ochi.

— Mamă, eu sunt cine vreau eu să fiu! Și îl iubesc pe Radu!

A întors capul spre fereastră și n-a mai zis nimic.

Seara, acasă, Radu mă aștepta cu cina pe masă.

— Ai vorbit cu ea?

Am dat din cap.

— Nu vrea să te vadă…

A oftat adânc.

— Vezi? Nici acum nu poate să treacă peste…

— Dar tu poți?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu… Poate dacă ar spune măcar o dată „îmi pare rău”…

În zilele următoare am făcut tot ce-am putut să le aduc împreună. Am încercat să-i explic mamei că trecutul nu mai contează, că avem nevoie unii de alții. Dar ea rămânea încăpățânată.

Într-o seară, după o zi lungă la serviciu și încă una la mama acasă, am ajuns acasă epuizată. Radu stătea pe balcon, fumând nervos.

— Irina… Nu mai pot trăi așa. Ori eu, ori ea.

M-am uitat la el șocată.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să fii lângă mine. Să fim o familie adevărată. Dar dacă tu alegi mereu pe altcineva…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum poți alege între omul care ți-a dat viață și cel care ți-a dat sens vieții?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute de mama pentru mine — cum muncea două schimburi ca să-mi cumpere haine noi de Paște, cum îmi citea povești când eram mică. Dar m-am gândit și la Radu — cum m-a ținut de mână când am pierdut primul copil, cum a stat lângă mine când am avut nevoie de el cel mai mult.

A doua zi dimineață am mers la mama cu inima grea.

— Mamă… Trebuie să vorbim serios. Eu nu mai pot trăi așa. Vreau să fim o familie. Vreau să-l accepți pe Radu…

A oftat adânc.

— Poate ai dreptate… Poate am greșit… Dar mi-e greu să uit…

Am luat-o de mână.

— Te rog… Pentru mine…

A dat din cap încet.

În seara aceea l-am rugat pe Radu să vină cu mine la mama.

— Dacă mă umilește iar?

— Sunt lângă tine. Nu te las singur.

A venit. Mama l-a privit lung, apoi a spus încet:

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat atunci… Eram speriată că o pierd pe Irina…

Radu a rămas mut câteva secunde. Apoi a dat din cap.

— Și mie mi-a fost greu… Dar vreau să mergem mai departe.

Nu s-au îmbrățișat. Nu s-au iertat complet. Dar ceva s-a schimbat în aer — o ușurare, o speranță timidă că poate vom putea fi o familie adevărată.

Acum stau și mă întreb: cât de mult putem ierta pentru cei pe care îi iubim? Și cât de mult ne lasă trecutul să mergem mai departe? Poate dragostea chiar vindecă tot — sau doar ne învață să trăim cu rănile?