Ziua în care am spus „Nu” – Povestea unei soții românce între tradiție și demnitate

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să gătesc pentru toată lumea, an de an, fără ca nimeni să mă întrebe dacă vreau sau nu!
Vocea mea tremura, dar nu de frică, ci de furie. Vlad, soțul meu, stătea în pragul bucătăriei, cu mâinile în buzunare, evitându-mi privirea. Pe masă, lista de cumpărături era deja plină: carne de porc, cartofi, ouă, smântână, cozonac, vin. Știam ce urma: iarăși o invazie de rude gălăgioase, iar eu sclava lor nevăzută.

— Hai, Livia, nu te enerva. Știi cum e mama… Dacă nu-i primești pe toți cu masa plină, se supără și zice la tot satul că nu știi să fii gospodină.

— Dar nu mă interesează ce zice mama ta! E ziua ta, nu a lor! Și nici măcar nu aduc vreun cadou sau măcar o floare. Vin, mănâncă, râd și pleacă. Eu rămân cu vasele și oboseala.

Vlad a oftat. Știam că îi e greu să se pună între mine și familia lui. Dar anul acesta simțeam că mă sufoc. De zece ani eram împreună și niciodată nu avusesem curajul să spun „nu”.

A doua zi dimineață, când am auzit soneria, am simțit un nod în stomac. Era doar începutul. Prima a venit soacra mea, doamna Mariana, cu un aer de regină neîncoronată.

— Livia, ai pus sarmalele la fiert? Să nu uiți că lui unchiul Gigi îi place friptura mai bine făcută! Și vezi că vine și verișoara Raluca cu copiii…

Mi-am mușcat buza. Nu voiam scandal. Dar nici nu mai puteam. Am răspuns calm:

— Mariana, anul acesta nu gătesc pentru toată lumea. Am făcut doar o prăjitură pentru Vlad și atât.

A rămas cu gura căscată. S-a uitat la mine ca la o străină.

— Cum adică? Păi ce fel de noră ești tu? La noi în familie așa ceva nu s-a pomenit!

— Poate e timpul să se pomenească, am spus încet.

În acea după-amiază au început telefoanele. Mătușa Florica: „Auzi, Livia, am auzit că nu faci masă anul ăsta. Ești bolnavă?” Unchiul Gigi: „Ce-i cu tine? Te-ai supărat pe noi?” Verișoara Raluca: „Dar copiii mei ce mănâncă?”

Vlad încerca să mă apere timid:

— Livia e obosită… Are și ea dreptul la o zi liberă.

Dar nimeni nu voia să audă. În satul nostru din Prahova, femeia care nu gătește la zile mari e considerată leneșă sau rea. M-am simțit ca o paria.

Seara, Vlad a venit la mine în dormitor. Avea ochii triști.

— Livia… poate totuși faci niște salată boeuf? Măcar atât…

Am izbucnit:

— Vlad! Nu vezi că nu mai pot? De zece ani mă sacrific pentru toți! Nimeni nu mă întreabă dacă sunt bine sau dacă am chef! Nu e normal!

A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut rușinat.

A doua zi a fost liniște. Nimeni n-a mai venit la noi. Soacra a trimis un mesaj sec: „Sper că ești mulțumită.”

M-am simțit vinovată și eliberată în același timp. Am ieșit pe terasă și am privit cerul. Pentru prima dată după mulți ani, am avut timp să citesc o carte și să beau cafeaua liniștită.

Seara, Vlad s-a apropiat de mine și m-a luat de mână.

— Poate că ai dreptate… Poate că am lăsat prea mult familia să decidă pentru noi.

L-am privit lung.

— Vlad, eu te iubesc. Dar dacă nu punem limite acum, niciodată nu vom fi o familie adevărată. Eu nu sunt bucătăreasa nimănui.

A dat din cap încet.

— O să vorbesc cu mama. Trebuie să înțeleagă că suntem adulți și avem viața noastră.

Nu știu dacă va fi ușor. Poate că mă vor bârfi toate neamurile la următoarea nuntă sau pomenire. Poate că voi fi „noră rea” pentru tot satul. Dar știu că am făcut ce trebuia pentru mine.

Mă întreb: câte femei ca mine trăiesc în umbra acestor tradiții care le sufocă? Câte au curajul să spună „nu”? Voi ce ați face în locul meu?