Între două lumi: când soacra îți cere să-ți vinzi casa
— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să stau aici, mă sufoc! Trebuie să mă mut la Irina, la Cluj. Vindeți apartamentul ăsta și gata!
Cuvintele Elenei, soacra mea, au căzut ca un trăsnet într-o seară de aprilie, când tocmai terminasem de pus masa. Simona, soția mea, a rămas cu lingura suspendată deasupra ciorbei, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Elena aducea vorba despre fiica ei mai mare, Irina, dar niciodată nu fusese atât de categorică.
— Mamă, dar de ce să vindem casa? Noi aici avem tot ce ne trebuie. Tu ai prietenele tale, medicul aproape…
Elena a trântit lingura pe masă.
— Nu înțelegi, Simona! M-am săturat de București. Vreau să fiu cu Irina. Ea are nevoie de mine acolo. Și eu de ea! Ce vă costă să vindeți? Oricum apartamentul ăsta e prea mic pentru toți.
Am simțit cum mă ia cu amețeală. Apartamentul era al nostru, cumpărat cu greu după ani de rate și sacrificii. Era locul unde ne crescuserăm copiii, unde fiecare colț avea o amintire. Să-l vindem? Pentru ca Elena să se mute la Irina?
Simona a încercat să calmeze spiritele.
— Mamă, nu putem lua o decizie așa, pe loc. Trebuie să discutăm…
— Ce să mai discutați? Eu nu mai stau aici nici o zi! Ori vindeți și mergem la Irina, ori mă duc singură!
Am tăcut. Știam că orice aș fi spus ar fi fost interpretat greșit. Elena avea un talent aparte de a transforma orice discuție într-o dramă personală. Dar de data asta era altceva. Era hotărâtă.
În noaptea aceea n-am dormit deloc. Simona plângea încet lângă mine.
— Ce facem, Mihai? Dacă pleacă singură… dacă pățește ceva pe drum?
— Nu putem vinde casa pentru că vrea ea! Avem și noi viața noastră…
— Dar e mama…
A doua zi, Elena a început să-și strângă lucrurile. Cutii peste cutii, haine aruncate la întâmplare, fotografii vechi cu Irina și Simona copil. M-am uitat la ea și am văzut o femeie obosită, care nu-și mai găsea locul nicăieri. Dar și o femeie care nu accepta refuzul.
Au urmat zile tensionate. Simona era prinsă între mine și mama ei. Irina suna zilnic din Cluj:
— Simo, dacă mama vrea să vină la mine, las-o! Eu am loc…
Dar știam că Irina nu voia cu adevărat asta. Avea doi copii mici și un soț mereu plecat în delegații. Elena ar fi fost o povară.
Într-o seară, după ce Elena s-a încuiat în cameră supărată, Simona mi-a spus:
— Mihai, nu mai pot. Parcă nu mai suntem o familie. Mama mă șantajează emoțional, tu ești nervos tot timpul…
— Simo, nu e corect ce ne cere! Dacă vindem casa, unde ne ducem? La chirie? La Irina? Ne pierdem tot ce am construit!
Simona a izbucnit în plâns.
— Poate că mama are dreptate… Poate că eu nu sunt o fiică bună…
Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă devenise relația noastră. Elena reușise să ne dezbine fără să vrea sau poate tocmai pentru că voia să fie în centrul atenției.
În weekend am încercat să discutăm toți trei la masă.
— Elena, te rog să ne asculți și pe noi. Nu putem vinde casa peste noapte. Avem nevoie de timp să ne gândim…
— Nu mă interesează! Dacă nu vreți să mă ajutați, plec singură la Irina! Să vă văd atunci!
A doua zi dimineață am găsit-o pe Elena cu valiza la ușă.
— Merg la gară. Sunați-o pe Irina să vină după mine!
Simona a alergat după ea pe scări plângând:
— Mamă, te rog! Hai înapoi!
Am stat în ușă paralizat. O parte din mine voia să o las să plece, alta se temea pentru ea. Am cedat și am coborât după ele.
La gară, Elena stătea pe o bancă cu ochii pierduți.
— Mamă… hai acasă…
Elena s-a uitat la noi cu ochii umezi:
— Voi nu înțelegeți cât de singură mă simt aici… Vreau doar să fiu cu familia mea…
Am tăcut. Pentru prima dată am văzut dincolo de cererile ei absurde: era doar o femeie bătrână care se temea de singurătate.
Am dus-o acasă fără alte discuții. În zilele următoare am vorbit deschis cu Simona și Irina la telefon. Am decis ca Elena să stea câteva luni la fiecare dintre noi, fără să vindem nimic.
Nu știu dacă am luat decizia corectă sau doar am amânat inevitabilul. Dar știu că familia nu înseamnă doar sacrificii fără sens sau șantaj emoțional.
Mă întreb uneori: câte familii ajung să se destrame din cauza unor alegeri imposibile? Oare chiar trebuie să renunțăm la tot ce iubim pentru liniștea altora?