Între două lumi: Povestea Mariei, a fiului ei și a bărbatului pe care nu l-a putut uita

— Nu vreau să-l văd! De ce insiști mereu, mamă?
Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită pe alocuri de aburii anilor. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar privirea mi se oprește pe poza veche de pe frigider: eu, tânără, cu părul prins în coadă, zâmbind larg lângă Paul.

Paul… primul meu soț, dragostea aceea nebună din liceu. Eu eram Maria, fata timidă din Bacău, mereu cu nasul în cărți, iar el – băiatul rebel, cu ochii verzi și râsul molipsitor. Ne-am iubit ca-n filmele vechi, cu promisiuni șoptite pe sub băncile școlii și scrisori ascunse în penar. Dar viața nu e film.

După liceu, Paul a plecat la muncă în Italia. Eu am rămas aici, la facultate. Ne-am căsătorit pe fugă când am aflat că sunt însărcinată cu Vlad. Eram copii care încercau să crească un copil. Paul s-a schimbat repede: nopți pierdute la baruri, certuri din nimic, bani cheltuiți aiurea. Într-o seară de iarnă, m-a lăsat singură cu Vlad de trei luni și a dispărut. Nu l-am mai văzut decât după trei ani, când a venit să ceară divorțul.

— Mamă, Sorin e tatăl meu! De ce nu înțelegi?

Vlad are 16 ani acum. Îl privesc cum își strânge ghiozdanul la piept, ca și cum ar vrea să se apere de mine. Sorin a intrat în viața noastră când Vlad avea cinci ani. Un om blând, muncitor la combinat, cu răbdare infinită pentru copilul altuia. L-a învățat să meargă pe bicicletă, l-a dus la pescuit pe Siret, i-a făcut temele la matematică atunci când eu nu mai puteam.

Dar Paul s-a întors anul trecut. Îmbătrânit, cu ochii triști și mâinile crăpate de muncă. Mi-a spus că vrea să-l cunoască pe Vlad. Că regretă tot ce a făcut. Că vrea să repare ceva din ce a stricat.

— Vlad, e tatăl tău… Merită măcar să-l asculți.
— Nu! Pentru mine nu există! Sorin e tata! Paul e doar un străin care ne-a părăsit!

Mă doare fiecare cuvânt al lui Vlad. Îmi amintesc cum plângea noaptea când era mic și mă întreba de ce nu are și el un tată ca ceilalți copii. Cum îi inventam povești despre Paul plecat „la muncă pentru noi”. Cum îi ascundeam scrisorile rare și reci primite din Italia.

Într-o seară, după ce Vlad a ieșit trântind ușa, m-am prăbușit pe canapea lângă Sorin.

— Poate am greșit că am încercat să-l apropii de Paul…
Sorin m-a luat de mână:
— Maria, nu poți forța un copil să iubească pe cineva doar pentru că așa scrie în acte. Vlad știe cine i-a fost alături.

Dar eu simțeam că port o vină uriașă: că nu am știut să-i dau lui Vlad o familie întreagă. Că am ales greșit. Că poate dacă nu l-aș fi lăsat pe Paul să plece…

Într-o duminică ploioasă, Paul a venit la noi acasă. Am deschis ușa cu inima cât un purice.

— Bună, Maria… Pot să vorbesc cu Vlad?
— Nu vrea să te vadă…
Paul s-a uitat la mine cu ochii aceia verzi care cândva mă făceau să uit de lume.
— Știu că am greșit… Dar nu pot trăi fără să încerc măcar să-l cunosc.

Am oftat adânc:
— Poate trebuie să-i dai timp. Sau poate… niciodată nu va vrea.

Paul a plecat încet pe scări. L-am privit cum dispare în ploaie și mi-am dat seama că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Seara târziu, Vlad a venit lângă mine în bucătărie.
— Mamă… Tu îl mai iubești pe Paul?
M-am blocat.
— Nu știu… Poate o parte din mine n-a încetat niciodată. Dar îl iubesc pe Sorin pentru tot ce a făcut pentru noi.
Vlad s-a uitat lung la mine:
— Atunci lasă-mă și pe mine să aleg pe cine iubesc.

Am plâns în tăcere după ce a plecat la culcare. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău încercând să repar trecutul. Dacă nu cumva fiecare are dreptul la propriile răni și propriile alegeri.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: Oare cât de mult putem forța iertarea? Și cine are dreptul să decidă cine e „familie” cu adevărat?