Piatra de mormânt furată: Povestea unei mame care nu-și găsește liniștea

— Nu se poate! Nu se poate! — am urlat, cu genunchii îngropați în noroiul proaspăt al cimitirului din satul nostru, ochii înroșiți de plâns și mâinile tremurând pe locul unde, până ieri, fusese piatra de mormânt a lui Walter.

În jurul meu, liniștea apăsătoare a cimitirului era spartă doar de vântul care răscolea frunzele uscate. Îmi simțeam inima sfâșiată, ca și cum cineva mi-ar fi smuls din nou copilul din brațe. După trei ani de muncă la două slujbe — la brutăria din colț și la curățenie la școală — reușisem să strâng banii pentru acea piatră de mormânt specială, cu chipul lui gravat și cu versurile poeziei pe care i-o citeam când era mic.

— Doamnă Victoria, ce s-a întâmplat? — a venit repede domnul Ilie, groparul bătrân, văzându-mă prăbușită.

— A dispărut… piatra lui Walter… Cine ar putea face una ca asta? — am bâiguit printre suspine.

Ilie s-a uitat în jur, apoi a oftat adânc:

— Nu sunteți prima care pățește așa ceva. S-au mai furat pietre de mormânt în ultima vreme. Dar nimeni nu face nimic.

M-am ridicat cu greu și am pornit spre primărie. Pe drum, fiecare pas era o luptă cu amintirile: Walter alergând prin curte, râzând cu gura până la urechi; Walter bolnav, slăbit, dar încă zâmbind când îi aduceam supa preferată. Moartea lui m-a rupt în două, dar dispariția pietrei era ca o a doua moarte.

La primărie, secretara, doamna Lenuța, m-a întâmpinat cu un zâmbet fals:

— Ce mai e, Victoria? Ai venit să te plângi iar?

— Mi-au furat piatra de pe mormântul copilului! Vreau să știu cine răspunde!

A ridicat din umeri:

— Nu e treaba noastră. Cimitirul e administrat de biserică. Poate vorbiți cu părintele.

Am ieșit trântind ușa și am mers direct la biserică. Părintele Nicolae m-a ascultat cu răbdare, dar mi-a spus același lucru:

— E păcat ce se întâmplă, dar nu avem bani să punem pază. Poate ar trebui să vă resemnați…

Resemnați? Cum să mă resemnez când nici măcar nu pot aprinde o lumânare la capul copilului meu?

În seara aceea, am stat pe banca din fața casei și am plâns până târziu. Vecina mea, Mariana, s-a apropiat încet:

— Victoria, am auzit ce s-a întâmplat. Să știi că nu ești singură. Și mie mi-au furat crucea de la tata. Am auzit că la oraș se vând pietrele astea la negru…

A doua zi, împreună cu Mariana și încă două femei din sat, am pornit spre târgul din oraș. Am întrebat pe la atelierele de pietrari, ne-am uitat la fiecare stand. La un moment dat, am văzut-o: piatra lui Walter, pusă la vânzare printre alte monumente funerare vechi.

— De unde aveți piatra asta? — am întrebat cu voce tremurată pe vânzătorul tânăr.

— A venit cineva și mi-a adus-o la schimb pentru alta mai mare. Nu știu nimic altceva — a ridicat din umeri.

Am început să țip:

— E piatra copilului meu! E furată!

Oamenii s-au strâns în jurul nostru. Un domn mai în vârstă a spus:

— Știu cine aduce pietrele astea aici. E băiatul lui Mitică Popescu, consilierul local. Are cheia de la cimitir și vine noaptea cu duba.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Mitică Popescu era cel care mă saluta mereu politicos la magazin și care dădea lecții despre moralitate la ședințele de consiliu.

Am mers direct la poliție. Am depus plângere, am povestit tot ce aflasem. Polițistul s-a uitat la mine cu milă:

— Știți cum e… dacă e implicat cineva „de sus”, nu prea avem ce face fără probe solide.

Dar nu m-am lăsat. Am vorbit cu presa locală, am postat poze pe Facebook cu piatra lui Walter găsită în târg. În câteva zile, povestea mea a ajuns virală. Oamenii au început să comenteze, să povestească despre rudele lor care au pățit la fel.

Sub presiunea publicului, poliția a deschis o anchetă serioasă. Au descoperit că fiul consilierului fura pietrele noaptea și le vindea pe bani frumoși la oraș. Mitică Popescu a fost forțat să demisioneze rușinat, iar fiul lui a primit condamnare cu suspendare.

Am recuperat piatra lui Walter și am pus-o la loc cu ajutorul vecinilor. Dar rana rămâne: nu doar pentru mine, ci pentru toți cei care au pierdut pe cineva drag și nu pot avea măcar liniștea unui loc unde să plângă.

M-am întors acasă într-o seară târzie și m-am uitat lung la poza lui Walter de pe perete.

„Oare cât valorează durerea unei mame în ochii celor care cred că pot fura orice? Cât timp vom mai lăsa nepedepsită nedreptatea doar pentru că vine din partea celor puternici?”

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum putem schimba ceva într-o lume în care compasiunea pare să dispară?