Între două generații: Povara iubirii și a așteptărilor

— Mama, poți să-l iei pe Vlad și azi? Am ședință la birou și nu am cu cine să-l las. Vocea Ioanei răsună în telefon, grăbită, aproape vinovată, dar deja știu răspunsul pe care îl așteaptă. Îl aud pe Vlad chicotind în fundal, iar inima mi se strânge de dor și de oboseală în același timp.

— Sigur, Ioana, vin imediat. Nu-i nimic, mă descurc eu.

Închid telefonul și mă uit în jurul meu: masa încă plină de vase nespălate, cartea pe care încerc să o citesc de două săptămâni zace deschisă la aceeași pagină, iar cafeaua s-a răcit de mult. Mă ridic încet, simțind greutatea anilor pe umeri, dar și acea vinovăție surdă care mă apasă de fiecare dată când îmi doresc să spun „nu”.

Când s-a întâmplat să devin indispensabilă? Când am încetat să mai fiu Maria și am devenit doar „mama Ioanei” sau „bunica lui Vlad”? Îmi amintesc cu drag de primele zile după ce s-a născut Vlad – mirosul lui de lapte cald, mânuțele mici care mă apucau de deget. Atunci simțeam că viața îmi oferise un dar neprețuit. Dar acum, după șase ani în care am fost mereu acolo, simt că mi-am pierdut conturul.

Ajung la Ioana acasă. Vlad mă întâmpină cu un strigăt vesel:

— Bunicooo! Hai să ne jucăm cu lego!

Îl iau în brațe și îi simt energia debordantă. Încerc să mă bucur, dar undeva, în adâncul sufletului meu, o voce îmi șoptește că nu mai am timp pentru mine. Ioana mă privește cu recunoștință, dar și cu acea așteptare tăcută care mă face să mă simt datoare.

— Știi că te iubim mult, mamă, dar nu știu ce m-aș face fără tine. Toate colegele mele spun că e normal ca bunicii să ajute. Așa e la noi, nu?

Îi zâmbesc forțat și dau din cap. Da, așa e la noi. Bunicii sunt pilonii familiei, cei care țin totul pe umeri fără să crâcnească. Dar cine se gândește la ei?

Seara, când îl adorm pe Vlad, îi cânt încet un cântec vechi. Îmi amintesc cum îi cântam Ioanei când era mică. Mă uit la chipul lui liniștit și mă întreb dacă va ține minte aceste momente sau dacă pentru el voi fi doar bunica mereu prezentă, mereu disponibilă.

Când Ioana se întoarce acasă târziu, obosită și nervoasă după o zi grea la birou, mă privește cu ochii roșii de la plâns.

— Mamă, nu mai pot… Șeful meu are pretenții absurde, Simona de la grădiniță iar s-a îmbolnăvit și nu am cu cine să-l las pe Vlad. Toată lumea spune că e normal ca bunicii să ajute… Dar tu? Tu cum te simți?

Pentru prima dată după mult timp, simt că cineva mă vede cu adevărat. Mă așez lângă ea pe canapea și îi spun încet:

— Ioana, te iubesc și îl iubesc pe Vlad mai mult decât orice pe lume. Dar uneori simt că nu mai am viața mea. Că nu mai știu cine sunt fără voi.

Ioana oftează și mă ia de mână.

— Știu că te-am împovărat prea mult. Dar nu știu cum altfel să fac față. Toată lumea se bazează pe mine la serviciu, iar acasă… ești tu.

— Poate ar trebui să găsim o soluție împreună. Să nu mai fie totul doar pe umerii mei.

A doua zi dimineață mă trezesc devreme. Îmi fac cafeaua și privesc pe geam la blocurile cenușii din cartierul Titan. Mă gândesc la tinerețea mea – la serile când dansam cu Ilie în parc, la excursiile la munte cu prietenele mele din liceu. Unde au dispărut toate acestea? De ce femeile ca mine ajung să-și sacrifice visele fără ca nimeni să observe?

La prânz primesc un telefon de la sora mea, Elena.

— Maria, tu chiar nu mai ai timp deloc pentru tine? Hai la teatru diseară! Nu-ți mai amintești când ai râs ultima dată?

Ezit. Mă gândesc imediat la Vlad, la Ioana… Dar apoi îmi dau seama că dacă nu fac ceva pentru mine acum, nu o voi mai face niciodată.

— Vin! îi spun hotărât.

Seara aceea la teatru e ca o gură de aer proaspăt. Râd cu poftă, plâng la finalul piesei și simt cum inima mi se umple din nou de viață. Când ajung acasă târziu, găsesc un mesaj de la Ioana:

„Mamă, sper că te-ai distrat! Vlad te-a desenat azi – ești supereroul lui.”

Mă uit la desen: o bunică cu pelerină roșie și zâmbet larg. Zâmbesc printre lacrimi.

A doua zi îi spun Ioanei:

— Vreau să fiu bunica lui Vlad, dar vreau să fiu și Maria. Am nevoie de timp pentru mine. Hai să găsim împreună o soluție – poate o bonă part-time sau program mai flexibil la serviciu.

Ioana mă privește lung și apoi mă îmbrățișează strâns.

— Ai dreptate, mamă. Și tu meriți să fii fericită.

De atunci lucrurile nu s-au schimbat peste noapte, dar am început să-mi revendic viața pas cu pas: o ieșire cu prietenele, o carte citită până la capăt, o zi doar pentru mine. Vlad încă mă strigă vesel când mă vede, dar acum știu că pot fi acolo pentru el fără să mă pierd pe mine însămi.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc în umbra familiei lor? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” fără să ne simțim vinovate? Poate că e timpul să vorbim despre asta…