Când Copiii Mei Vor Să Mă Trimită la Azil: Povestea Unei Mame Care Nu Știe Unde a Greșit

— Nu se mai poate, mama! Trebuie să înțelegi că nu mai ești în stare să ai grijă de tine, mi-a spus Irina, fiica mea cea mare, cu vocea tăioasă pe care o folosea doar când era hotărâtă să nu cedeze.

Am simțit cum mi se strânge inima. Stăteam pe canapeaua veche din sufrageria casei în care crescuseră copiii mei, cu mâinile tremurânde strânse în poală. În colțul camerei, poza cu soțul meu, Doru, zâmbea blând, ca și cum ar fi vrut să-mi spună că totul va fi bine. Dar nu era aici să mă apere. Nu mai era de mult.

— Dar Irina, dragă, încă pot să fac totul singură. Îmi gătesc, îmi fac curat… Ce rost are să mă duceți la azil? am încercat să protestez, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

— Mama, nu e vorba doar despre tine! a intervenit Vlad, băiatul meu cel mic. Noi avem viețile noastre, copiii noștri… Nu putem fi mereu aici să te ajutăm. Și casa asta e prea mare pentru tine. E timpul să te gândești și la noi.

M-am uitat la ei, la copiii mei pentru care m-am rugat ani de zile. Am făcut tratamente dureroase, am plâns nopți întregi când credeam că nu voi putea fi niciodată mamă. Când am rămas însărcinată cu Irina după atâta chin, am simțit că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile. Iar când am aflat că aștept gemeni — Vlad și Sorina — am crezut că viața mea e completă.

Am muncit cot la cot cu Doru ca să le oferim tot ce aveau nevoie. Am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice vis personal. Totul pentru ei. Când Doru s-a stins după o boală grea, am rămas doar eu și copiii. Am sperat că mă vor ține aproape, că voi fi bunica iubită care le citește povești nepoților și le face plăcinte calde.

Dar viața nu a fost ca în filmele de Crăciun. Irina s-a mutat la București cu soțul ei, Rareș, și au doi copii pe care îi văd doar pe WhatsApp. Vlad e mereu ocupat cu firma lui de IT și cu familia lui modernă — soția lui, Andreea, nu prea mă suportă. Sorina a plecat în Germania și ne auzim rar.

— Mama, gândește-te: dacă ți se face rău? Dacă cazi? Cine te ajută? La azil ai asistență medicală non-stop și companie, a continuat Irina, încercând să pară blândă.

— Dar aici e casa mea! Aici am crescut cu tata vostru! Aici v-ați jucat voi în curte… Cum să plec?

— Mama, trebuie să fim realiști. Casa asta valorează mult acum. Putem s-o vindem și să-ți luăm ceva mai mic sau să investim banii pentru nepoți. E mai bine pentru toți.

Mi-au spus-o direct: vor să vândă casa. Sufletul meu s-a rupt în două. M-am ridicat cu greu și am mers la fereastră. Afară era toamnă târzie; frunzele galbene acopereau aleea pe care alergau copiii mei când erau mici.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin fiecare cameră, atingând pereții ca și cum aș fi vrut să-mi iau rămas-bun. În bucătărie încă mirosea a scorțișoară de la plăcinta pe care o făcusem pentru Irina când era mică. În camera lui Vlad era încă pe perete desenul cu mașini pe care îl făcuse la grădiniță.

A doua zi dimineață m-am dus la biserică. M-am rugat cu lacrimi în ochi: „Doamne, unde am greșit? De ce copiii mei nu mă mai vor aproape?”

După slujbă, m-a întâmpinat doamna Lidia, vecina de peste drum.

— Ce-ai pățit, Marioara? Pari abătută…

I-am povestit totul printre suspine. Ea m-a strâns în brațe:

— Să nu-i lași! Casa asta e sufletul tău! Dacă pleci de aici, te stingi…

Dar copiii mei au venit din nou peste două zile cu un agent imobiliar.

— Mama, trebuie să semnezi actele! E cea mai bună ofertă pe care o putem primi!

— Nu semnez nimic! am țipat pentru prima dată în viața mea la ei. Voi vreți doar banii! Eu nu contez deloc?

Irina a început să plângă:

— Nu e adevărat! Dar nu mai putem continua așa… Nu avem timp nici pentru noi!

Vlad s-a uitat la mine cu ochi reci:

— Mama, gândește-te bine: dacă nu vrei să ne ajuți acum, poate nici noi nu vom putea fi lângă tine când ai nevoie…

Am simțit că mi se taie picioarele. Am rămas singură după ce au plecat, cu actele pe masă și inima frântă.

În zilele următoare am primit telefoane de la rude și prieteni: „Marioara, ce faci? Am auzit că te duci la azil…” Toată lumea părea să știe înaintea mea ce se va întâmpla cu viața mea.

Am început să mă gândesc: oare chiar sunt o povară? Oare dragostea de mamă se termină când copiii cresc? Sau poate am greșit undeva… Poate i-am protejat prea mult sau le-am dat prea mult fără să cer nimic în schimb.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Sorina din Germania:

„Mamă, nu lăsa pe nimeni să-ți ia casa! Dacă vrei, vin acasă și stau eu cu tine!”

Am plâns ore întregi după acel mesaj. Poate nu toți copiii mei m-au uitat…

Acum stau în sufragerie și privesc poza lui Doru. Îi șoptesc:

— Ce-ai fi făcut tu? Ai fi cedat sau ai fi luptat?

Mă întreb: oare cât valorează o mamă pentru copiii ei atunci când nu mai au nevoie de ea? Oare dragostea se măsoară în bani sau în amintiri?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?