Mama a ales un alt bărbat în locul familiei noastre

— Nu pot să cred, mamă! Cum poți să faci asta? Am simțit cum îmi tremură vocea, dar nu m-am putut opri. Eram în bucătăria ei, cu miros de cafea arsă și pereți încărcați de fotografii vechi — eu la serbare, fratele meu la grădiniță, mama cu tata la mare, înainte ca totul să se destrame.

Mama, Elena, stătea în fața mea cu mâinile strânse pe cana de ceai. Ochii ei, altădată calzi, păreau acum reci și hotărâți. — Hazel, am dreptul la fericire. Nu mai sunt tânără. Și nu vreau să-mi petrec restul vieții singură.

— Dar noi? Copiii tăi? Nepoții tăi? Nu mai contăm? Am simțit cum mi se strânge inima. Fetița mea, Mara, avea doar șase ani și îl iubea pe „bunica” mai mult decât orice. Băiatul meu, Vlad, încă întreba de ce bunicul nu mai vine la masă de Crăciun. Acum urma să le explic că bunica are un „prieten nou” care va locui cu ea și că nu mai e loc pentru noi ca înainte.

Totul a început cu un telefon ciudat într-o joi după-amiază. Mama m-a sunat să-mi spună că vrea să ne vedem urgent. Am știut din tonul ei că nu e vorba de vreo rețetă nouă sau de vreo invitație la plăcintă. Când am ajuns, mi-a spus direct: — Hazel, vreau să-l cunoști pe Ionel. E important pentru mine.

Ionel era cu douăzeci de ani mai tânăr decât mama. Avea o privire alunecoasă și vorbea prea tare. La prima întâlnire, a făcut glume deplasate despre „babele care nu-și găsesc rostul” și a râs singur la ele. Am simțit că ceva nu e în regulă, dar mama părea fericită — sau cel puțin așa voia să pară.

După câteva luni, mama a început să lipsească de la zilele de naștere ale copiilor mei. „Ionel are nevoie de mine”, îmi spunea mereu. Când venea, era grăbită, absentă, cu gândul în altă parte. Mara a întrebat-o într-o zi: — Bunico, tu nu mă mai iubești?

Mama a zâmbit forțat și a schimbat subiectul. Am văzut atunci că ceva s-a rupt între noi.

Apoi a venit vestea: mama se recăsătorește cu Ionel și vrea să vândă apartamentul nostru din copilărie ca să se mute cu el la țară. — E viața mea, Hazel! Nu pot trăi doar pentru voi!, mi-a spus ea într-o seară când am încercat să o conving să se gândească la nepoți.

Fratele meu, Radu, a reacționat și el urât. — Ești egoistă! Cum poți să-ți abandonezi familia pentru un străin? Mama a plâns atunci pentru prima dată în fața noastră după moartea tatălui.

— Voi nu înțelegeți cât de singură am fost după ce a murit tatăl vostru! Ani întregi am trăit doar pentru voi! Acum vreau și eu ceva pentru mine!

Am plecat acasă cu inima grea. Soțul meu, Paul, m-a luat în brațe și mi-a spus: — Poate că ar trebui să o lași să fie fericită. Dar eu nu puteam. Simțeam că pierd nu doar mama, ci și copilăria mea, siguranța casei noastre, tradițiile noastre.

Când i-am spus Marei că bunica se va muta departe și va veni rar pe la noi, fetița mea a început să plângă: — Nu vreau o altă bunică! Vreau pe bunica mea!

În ziua nunții lor, am refuzat să merg. Radu nici atât. Mama ne-a trimis o poză cu ea îmbrăcată într-o rochie simplă, zâmbind larg lângă Ionel. Am simțit un gol imens în suflet.

Au trecut luni de atunci. Mama sună rar și vorbește mereu despre cât de frumos e la țară și cât de bine îi face Ionel. Copiii mei au început să uite să o întrebe de bunica la fiecare vizită. Eu încă mă trezesc noaptea gândindu-mă dacă am greșit undeva.

Poate că mama are dreptate și fiecare are dreptul la fericire. Dar oare fericirea unui părinte trebuie să fie mereu pe primul loc? Sau copiii și nepoții ar trebui să conteze mai mult?

Uneori mă întreb: dacă voi ajunge vreodată în locul mamei mele, ce alegere voi face? Și dacă dragostea pentru copii poate fi vreodată pusă în balanță cu dorința de a nu fi singur?