Fără întoarcere: Povestea unei mame care a trebuit să plece

— Nu pot, mamă, nu pot! — am urlat în șoaptă, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce asistenta îmi punea copilul în brațe pentru prima dată. Era atât de mic, atât de fragil, iar eu mă simțeam mai slabă ca niciodată. Mama mea, doamna Rodica, stătea la capătul patului, cu brațele încrucișate și privirea rece ca gheața.

— Nu te mai smiorcăi, Ivona! Ai făcut-o, acum trebuie să-ți asumi! Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică vecinii? — vocea ei era tăioasă, fără urmă de compasiune.

Nu știu dacă am simțit vreodată mai multă rușine decât în acele clipe. Aveam 23 de ani, eram studentă la Litere și visam să devin profesoară. Dar viața nu ține cont de planuri. Tatăl copilului, Radu, dispăruse din peisaj imediat ce aflase că sunt însărcinată. Nu mi-a răspuns la telefon niciodată după acea noapte în care i-am spus că vom avea un copil. Am rămas singură, cu o mamă care mă acuza zilnic că i-am ruinat viața și cu un tată mut și absent, care se ascundea în spatele ziarelor și al sticlelor de bere.

În spital, asistentele mă priveau cu milă sau cu dispreț. Una dintre ele, doamna Lidia, mi-a șoptit într-o seară:

— Să nu faci vreo prostie, fată dragă. Copilul are nevoie de tine. Oricât de greu ar fi.

Dar eu simțeam că nu pot. Nu aveam nimic: nici bani, nici sprijin, nici curaj. Îmi era frică să mă întorc acasă cu el. Mama ar fi făcut din viața mea un coșmar și mai mare. Într-o noapte albă, cu ochii umflați de plâns și inima zdrobită, am luat decizia care avea să mă urmărească toată viața: am semnat hârtiile de abandon.

— Ești sigură? — m-a întrebat asistenta socială, o femeie blândă pe nume Mariana.

— Nu… dar nu am altă cale — am răspuns eu, aproape fără voce.

Am ieșit din spital cu mâinile goale și sufletul golit de orice speranță. Am mers acasă ca o umbră. Mama nu m-a întrebat nimic. Doar a oftat și a spus:

— Măcar ai făcut ce trebuie.

Timpul a trecut greu. Am încercat să-mi reiau studiile, dar nu mă puteam concentra. În fiecare noapte visam copilul: îl vedeam plângând într-un pătuț alb, cu ochii mari și triști, căutându-mă. Mă trezeam urlând și mama venea să-mi spună să încetez cu prostiile.

— Ai făcut ce trebuia! Nu te mai gândi la el! — repeta ea obsesiv.

Dar cum să nu mă gândesc? Cum să nu-mi aud inima sfâșiindu-se de fiecare dată când vedeam o mamă cu copilul ei în parc? Cum să nu mă urăsc pentru lașitatea mea?

Într-o zi, la universitate, colega mea Ana m-a găsit plângând în toaletă.

— Ivona, ce ai? De ce ești mereu tristă?

I-am spus totul. Pentru prima dată am spus adevărul cuiva care nu era din familie. Ana m-a îmbrățișat și mi-a spus:

— Nu ești singură. Și nu ești un monstru. Ai făcut ce ai putut cu resursele pe care le aveai atunci.

Cuvintele ei au fost ca o gură de aer proaspăt. Dar rana era prea adâncă. Am început să merg la terapie. Psihologul meu, domnul Dinu, m-a ajutat să văd că vina nu era doar a mea. Că societatea noastră judecă prea aspru femeile care greșesc sau care nu se conformează normelor.

Între timp, mama a început să se îmbolnăvească. Cancer la sân. Am avut grijă de ea cât am putut, dar relația noastră rămânea rece. Într-o seară, când era deja foarte slăbită, mi-a spus:

— Poate că am greșit față de tine… Poate că trebuia să te ajut mai mult.

Am plâns amândouă pentru prima dată împreună. Dar era prea târziu pentru iertare deplină.

Anii au trecut. Am terminat facultatea și am devenit profesoară la un liceu din București. Încerc să fiu sprijin pentru elevele mele care trec prin situații dificile. Le spun mereu că nu sunt singure și că orice decizie iau trebuie să fie a lor, nu a părinților sau a societății.

Uneori mă gândesc la băiatul meu. Oare e bine? Oare are o familie care îl iubește? Oare mă va căuta vreodată? M-am gândit de multe ori să-l caut eu, dar mi-e teamă că îi voi răscoli viața.

Scriu aceste rânduri pentru toate femeile care au fost nevoite să ia decizii imposibile sub presiunea rușinii și a lipsei de sprijin. Știu că mulți mă vor judeca. Dar poate cineva va înțelege că uneori dragostea înseamnă și să renunți.

Mă întreb adesea: dacă aș fi avut curajul să lupt pentru el, ar fi fost viața noastră altfel? Sau uneori chiar nu există cale de întoarcere?