Răzbunarea neașteptată a bunicii Laura: Lecția umilinței și a iertării

— Doamnă, nu vedeți că e coadă? Nu sunteți singura care are treabă!
Vocea Laurei tremura de furie și rușine, dar nu putea să răspundă. Era a treia oară în acea săptămână când vânzătoarea, o fată cu părul strâns într-o coadă perfectă și cu unghiile lăcuite, îi vorbea de sus. Laura simțea privirile celorlalți clienți pe ceafa ei, ca niște ace reci. Își strânse sacoșa la piept și înghiți în sec, încercând să-și adune gândurile. „Nu-i nimic, lasă că vezi tu…” își spuse în gând, ieșind din magazin cu pași mici, dar hotărâți.

Ajunsă acasă, Laura trânti sacoșa pe masă și se prăbuși pe scaun. Îi venea să plângă, dar lacrimile nu mai veneau ușor la vârsta ei. De când murise soțul ei, Ion, viața părea mai aspră, iar oamenii – mai reci. Copiii îi erau plecați la București, iar nepoții o sunau doar de sărbători. Singura ei companie era pisica, Mitzi, care torcea liniștită pe pervaz.

— Nu se poate așa ceva! murmura Laura printre dinți. O să-i dau o lecție fetei ăleia obraznice! Nu știe ea cu cine are de-a face…

În noaptea aceea, Laura nu dormi aproape deloc. Își făcu planuri: să vorbească cu șefa magazinului, să scrie o reclamație, sau poate chiar să-i facă o farsă fetei. Dimineața, cu ochii umflați de nesomn, își puse baticul preferat și ieși din casă cu un scop clar: răzbunare.

La magazin era aglomerație ca de obicei. Laura se strecură printre rafturi și o zări pe vânzătoare – Ana-Maria scria pe ecusonul ei – râzând cu o colegă. „Ce are de râs? Poate râde de mine…” gândi Laura, simțind cum i se strânge stomacul. Se apropie de tejghea și, cu voce tremurată dar hotărâtă, spuse:

— Bună ziua! Aș vrea să vorbesc cu șefa dumneavoastră.

Ana-Maria ridică din sprâncene.

— De ce? Am făcut ceva greșit?

Laura ezită o clipă. Privirea fetei nu era deloc obraznică acum, ci mai degrabă obosită și tristă. În spatele machiajului și al zâmbetului fals se ascundea altceva. Laura simți un nod în gât.

— Nu… adică… doar voiam să vă spun că data trecută nu mi-ați vorbit prea frumos.

Ana-Maria oftă și se uită în jos.

— Îmi pare rău, doamnă. Am avut o zi groaznică… Știu că nu e scuză, dar…

Laura rămase blocată. Nu se așteptase la scuze. Se uită la mâinile fetei – tremurau ușor.

— Ești bine? întrebă ea fără să-și dea seama.

Ana-Maria ridică privirea și pentru prima dată părea sincer vulnerabilă.

— Nu prea… Tata e bolnav la pat și mama lucrează în Italia. Eu trebuie să am grijă de el și să vin și aici… Uneori simt că nu mai pot.

Laura simți cum i se înmoaie inima. Toată furia i se topi într-o clipită. Își aminti de vremurile când era tânără și trebuia să aibă grijă de copiii mici și de soacra bolnavă, fără ajutor de nicăieri.

— Știi ceva? Hai să bem o cafea după programul tău. Poate te ajut eu cu ceva…

Ana-Maria zâmbi timid.

— Chiar ați face asta?

— Da, dragă. Și eu am nevoie de cineva cu care să vorbesc.

Așa a început prietenia noastră ciudată. În fiecare marți după-amiază, Ana-Maria venea la mine acasă. Îi făceam plăcintă cu mere sau îi dădeam borcane cu zacuscă pentru tatăl ei. Ea mă ajuta să instalez aplicații pe telefon sau să plătesc facturile online. Vorbeam despre toate: despre dragoste, despre pierderi, despre cât de greu e să fii singur.

Într-o zi, Ana-Maria mi-a spus:

— Știți ce mi-a zis tata? Că nu a mai mâncat zacuscă așa bună din copilărie! Și că îi place vocea dumneavoastră când râdeți.

Am râs amândouă până ne-au dat lacrimile. M-am gândit atunci cât de aproape am fost să stric totul din cauza orgoliului meu prostesc. Dacă aș fi ținut ranchiună, n-aș fi cunoscut-o niciodată pe Ana-Maria – fata care avea nevoie de o bunică și care m-a învățat că răzbunarea nu aduce decât singurătate.

Câteodată mă întreb: oare câte prietenii ratăm pentru că suntem prea ocupați să ne apărăm orgoliul? Merită oare să ținem supărările în noi sau ar trebui să încercăm să înțelegem ce e în spatele unui gest urât? Poate că fiecare dintre noi are nevoie doar de puțină empatie ca să nu mai fie singur.