Când bunica a vândut apartamentul: Povestea unei familii destrămate de lăcomie

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa din bucătăria bunicii. Era o seară de aprilie, iar aerul era încărcat de tensiune. Bunica Maria stătea între noi, cu mâinile strânse pe șorțul vechi, ochii ei albaștri umeziți de lacrimi.

Vlad ridică din umeri, evitând privirea tuturor. — Ce voiai să fac? E apartamentul meu acum. Mama mi l-a trecut pe nume când a murit. Nu pot să stau la nesfârșit cu bunica aici.

— Dar e casa ei! a intervenit mama, încercând să-și stăpânească furia. Aici ne-a crescut pe toți. Cum poți să-i ceri să plece?

Bunica nu spunea nimic. Doar își freca mâinile, ca și cum ar fi încercat să șteargă o pată invizibilă de pe piele. În acea clipă, am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi.

Povestea noastră nu e una rară în România. O familie obișnuită din București, cu certuri mocnite și resentimente vechi, ascunse sub covorul gros al aparențelor. Dar totul a ieșit la suprafață când tata a murit și moștenirea a devenit subiect de discuție la fiecare masă de duminică.

Bunica Maria avea 78 de ani și toată viața ei fusese dedicată familiei. Rămăsese văduvă devreme și crescuse singură trei copii. Apartamentul din Drumul Taberei era tot ce avea. Pentru ea, fiecare colț al casei era o amintire: poza cu tata la absolvire, mileul croșetat de mână pe televizor, mirosul de cozonac în Ajun.

După moartea mătușii mele, apartamentul fusese trecut pe numele lui Vlad, fiul ei. Nimeni nu s-a gândit atunci că el ar putea vreodată să o dea afară pe bunica. Dar Vlad avea alte planuri: voia să vândă și să-și cumpere o garsonieră mai aproape de serviciu.

— Nu mai pot, mă simt ca o povară! mi-a spus bunica într-o seară, cu voce stinsă. Am stat lângă ea pe canapea, ținând-o de mână.

— Nu ești o povară, bunico! Am încercat să-i spun, dar știam că nu mă crede.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit insuportabilă. Vlad venea tot mai rar, iar când apărea, discuțiile se transformau rapid în certuri. Mama plângea pe ascuns în baie, iar eu mă simțeam neputincioasă.

Apoi, într-o dimineață ploioasă de mai, bunica a luat o decizie neașteptată. Fără să spună nimănui, s-a dus la notar și a vândut apartamentul unei familii tinere. Când am aflat, am rămas fără cuvinte.

— De ce ai făcut asta? am întrebat-o printre lacrimi.

— Nu mai suportam să trăiesc cu frica zilei de mâine, mi-a răspuns ea calm. Mai bine plec eu decât să mă dea cineva afară din casa mea.

Vlad a izbucnit: — Ai distrus tot! Acum nici eu nu mai am unde sta!

— Poate că așa trebuia să fie… a murmurat bunica, privind pe fereastră la ploaia care bătea în geamuri.

A urmat o perioadă de haos. Ne-am mutat cu toții la mama acasă, într-un apartament mic din Militari. Bunica dormea pe canapea în sufragerie. Vlad s-a mutat temporar la un prieten și nu ne-a mai vorbit luni întregi.

Familia noastră s-a destrămat încet-încet. Fiecare întâlnire era plină de reproșuri nerostite și tăceri apăsătoare. Mama nu-i mai răspundea la telefon lui Vlad. Eu încercam să mediez între ei, dar simțeam că orice aș face nu pot repara ce s-a stricat.

Într-o seară târzie, stând cu bunica la ceai, am întrebat-o dacă regretă decizia luată.

— Nu regret nimic, mi-a spus ea cu o liniște ciudată în glas. Poate că nu mai am casa mea, dar măcar am liniște sufletească. Uneori trebuie să pierzi tot ca să-ți dai seama cine ține cu adevărat la tine.

M-am gândit mult la vorbele ei. Oare familia noastră va mai putea fi vreodată unită? Sau lăcomia și orgoliile ne-au distrus pentru totdeauna?

Acum vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? Cum poți ierta când cei dragi te rănesc atât de tare? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…