Rugăciunea Anei

— Mamă, tu chiar nu mai vrei un frățior pentru mine? Vocea Mariei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață și mirosul de pâine prăjită. Avea 11 ani și ochii ei mari, căprui, mă priveau cu o speranță pe care nu mai știam cum s-o port.

— Maria, ți-am mai spus… nu se poate. Am încercat ani la rând, dar Dumnezeu nu ne-a dat încă o minune. Poate că așa a fost să fie.

Ea a oftat, s-a ridicat de la masă și a ieșit pe balcon. Am rămas singură, cu gândurile mele, cu liniștea apăsătoare care s-a așternut peste casa noastră din Ploiești. Soțul meu, Viorel, era deja plecat la serviciu, iar eu mă pregăteam să înfrunt încă o zi la biroul de contabilitate unde mă simțeam tot mai străină.

Anii trecuseră peste mine ca un tren grăbit. După ce am pierdut două sarcini, medicii mi-au spus că șansele să mai rămân însărcinată sunt aproape nule. M-am resemnat. M-am agățat de Maria ca de o ancoră în furtună și am încercat să-mi găsesc liniștea în rutina zilnică.

Dar Maria nu renunța. În fiecare seară, o auzeam șoptind rugăciuni la capătul patului:

— Doamne, te rog, dă-mi un frățior sau o surioară. Promit că am să fiu cea mai bună soră din lume.

Uneori mă făceam că nu aud. Alteori plângeam în pernă, simțindu-mă vinovată că nu pot să-i ofer ceea ce-și dorește cel mai mult.

Într-o dimineață de martie, m-am trezit cu o greață ciudată. Am pus-o pe seama stresului și a oboselii. Dar zilele au trecut și starea nu dispărea. Mi-am făcut un test de sarcină doar ca să scap de gânduri. Când am văzut cele două liniuțe roz, am simțit cum mi se taie picioarele.

— Nu se poate… nu la vârsta asta… nu eu…

Am stat pe marginea căzii minute în șir, cu testul în mână. Când Viorel a venit acasă, i-am aruncat testul pe masă fără să spun nimic. S-a uitat la mine lung, apoi la test.

— Ana… ești sigură?

— Da. Nu știu dacă să râd sau să plâng.

A venit lângă mine și m-a strâns în brațe. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou o echipă.

Maria a aflat într-o seară când am adormit devreme și ea m-a găsit plângând în baie.

— Mamă, ce-ai pățit?

— Nimic rău… doar că… s-ar putea să ai un frățior sau o surioară.

A țipat de bucurie și m-a îmbrățișat atât de tare încât aproape că nu mai puteam respira.

— Vezi? Ți-am spus eu că Dumnezeu ascultă rugăciunile!

Dar bucuria Mariei nu era împărtășită de toată lumea. Mama mea, bunica Mariei, a venit val-vârtej într-o zi:

— Ana, ai înnebunit? La vârsta ta? Știi ce riscuri sunt? Ce-o să zică lumea?

Am simțit cum mă sufoc sub greutatea privirii ei. Toată viața am încercat să-i fac pe plac, să fiu fata perfectă. Acum însă nu mai puteam da înapoi.

— Mamă, nu mă interesează ce zice lumea. E copilul meu și-l voi iubi orice-ar fi.

Viorel era îngrijorat. Se temea pentru sănătatea mea, pentru viitorul nostru financiar. În serile târzii când Maria dormea, ne certam pe șoptite:

— Ana, dacă pățești ceva? Dacă copilul are probleme?

— Și dacă totul va fi bine? Dacă e un miracol?

— Miracolele costă bani! Avem rate, avem griji…

Nu aveam răspunsuri. Doar frică și speranță amestecate într-un cocktail amar.

Sarcina a fost grea. Am stat mult prin spitale, cu perfuzii și analize peste analize. Colegele de la serviciu mă priveau cu milă sau cu invidie ascunsă. Unele șușoteau pe la colțuri:

— Ai auzit? Ana e gravidă la 45 de ani! O fi criza vârstei mijlocii…

Am învățat să ignor privirile și vorbele. M-am agățat de fiecare ecografie ca de o promisiune că totul va fi bine.

În luna a șaptea am avut o hemoragie puternică. Am ajuns la spital urlând de durere și frică. Viorel era palid ca varul, Maria plângea acasă la bunica.

Doctorița Popescu m-a privit grav:

— Ana, trebuie să fii puternică. Copilul e mic, dar are șanse. Trebuie să stai la pat până naști.

Au urmat săptămâni lungi între pereții reci ai spitalului. Maria venea cu desene și scrisori:

— Mamă, te rog să nu renunți! Eu mă rog în fiecare zi pentru tine și bebe.

Într-o noapte ploioasă de august am născut prematur un băiețel mic cât o păpușă. L-au dus direct la incubator. L-am văzut abia după două zile, când mi l-au adus pentru câteva minute.

— Uite-l pe minunea ta! mi-a șoptit asistenta.

L-am ținut la piept și am plâns ca niciodată în viața mea.

Au trecut luni până când am putut să-l aducem acasă. Viorel s-a schimbat — îl privea pe băiat ca pe cel mai mare dar al vieții lui. Maria era sora cea mare grijulie pe care o visase mereu.

Mama mea a venit într-o zi cu un cozonac cald și l-a luat pe micuț în brațe fără să spună nimic. Doar lacrimile din ochii ei spuneau totul.

Acum stau în bucătăria noastră mică și îi privesc pe toți trei cum râd împreună. Mă gândesc cât de aproape am fost să renunț la speranță, cât de mult contează credința unui copil și cât de puternică poate fi dragostea unei familii chiar și atunci când lumea întreagă pare împotrivă.

Oare câți dintre noi uităm să credem în miracole? Câți ne lăsăm doborâți de frică sau de gura lumii? Poate că ar trebui să ascultăm mai des rugăciunile celor mici…