Promisiunea care m-a lăsat fără casă

— Mami, nu-ți face griji, totul va fi bine! Rareș îmi zâmbea larg, cu ochii aceia calzi pe care îi știam de când era copil. Stăteam la masa din bucătărie, cu actele întinse în fața noastră, iar inima mea bătea neregulat, ca o pasăre prinsă în colivie. „E doar o formalitate”, mi-a spus el, „ca să nu mai ai grija casei și să pot avea grijă de tine cum trebuie.”

Am crescut singură un copil într-un apartament modest din Ploiești. Soțul meu, Ilie, ne-a părăsit când Rareș avea doar patru ani. De atunci, am muncit pe brânci: două schimburi la fabrica de confecții, nopți nedormite și zile în care nu știam dacă voi avea ce pune pe masă. Dar Rareș era totul pentru mine. Îl priveam cum doarme și îmi promiteam că nu-i va lipsi nimic.

Anii au trecut. Rareș a terminat liceul cu note bune, a intrat la Politehnică la București și s-a întors acasă după facultate. Mi-a spus că vrea să rămână aproape de mine, să nu mă lase singură. M-am simțit mândră și liniștită. Într-o seară, după ce am cinat împreună, mi-a spus:

— Mami, mă gândeam… poate ar fi mai bine să trecem apartamentul pe numele meu. E mai simplu cu actele, cu băncile… Și oricum, eu o să am grijă de tine mereu.

Am ezitat. Am simțit un nod în stomac, dar Rareș a insistat cu blândețe:

— Nu-ți cer nimic pentru mine. Doar să fie totul mai ușor dacă se întâmplă ceva…

Am semnat. Notarul, domnul Popescu, a citit actele cu voce monotonă. Nu am înțeles tot ce scria acolo, dar am avut încredere în fiul meu. Era copilul meu! Cum să mă gândesc că ar putea vreodată să-mi facă rău?

La început nu s-a schimbat nimic. Rareș venea acasă seara, povestea despre serviciu și planuri de viitor. Dar apoi a apărut Andreea, o fată frumoasă și ambițioasă din București. S-au mutat împreună în apartament și încet-încet am început să simt că nu mai sunt dorită acolo.

— Mamă, poate ar trebui să te gândești să stai mai mult la mătușa Lenuța, la țară. Aici e agitație, eu și Andreea avem nevoie de intimitate…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu? Să plec din casa mea? Dar Rareș era nervos, iar Andreea mă privea cu răceală.

— Maria, e normal ca tinerii să aibă spațiul lor — mi-a spus ea într-o seară, când Rareș era plecat. — Nu vrei să-i sufoci.

Am plecat la Lenuța pentru câteva zile. Când m-am întors, cheia nu mai mergea în ușă. Am bătut disperată până mi-a deschis Andreea:

— Ce cauți aici? Rareș e la serviciu. Nu poți intra fără el.

Am sunat la Rareș plângând.

— Mamă… e complicat acum. Am făcut niște schimbări… Poate ar fi mai bine să rămâi la Lenuța o perioadă.

Atunci am înțeles. Nu mai aveam nimic. Casa era pe numele lui Rareș. Eu eram o străină în propria mea viață.

Am dormit pe canapeaua mătușii Lenuța luni întregi. Îmi era rușine să spun cuiva ce s-a întâmplat. Vecinii mă întrebau de ce nu mai stau acasă și eu inventam scuze: „Renovăm”, „E prea gălăgie”. În fiecare seară plângeam în pernă și mă întrebam unde am greșit.

Lenuța încerca să mă ajute:

— Maria, trebuie să vorbești cu el! E copilul tău!

Dar Rareș nu răspundea la telefon sau îmi spunea că e ocupat. Odată m-am dus la apartament și l-am găsit pe un agent imobiliar care făcea poze.

— Se vinde apartamentul — mi-a spus sec Andreea.

Atunci am simțit că mi se prăbușește lumea. Toată viața mea era acolo: pozele cu Rareș mic, perdelele cusute de mâna mea, mirosul de cafea dimineața… Totul urma să dispară.

Am încercat să vorbesc cu un avocat, dar mi-a spus că nu pot face nimic: „Ați semnat actele de donație. Legal, apartamentul nu vă mai aparține.”

Într-o zi ploioasă de noiembrie, Rareș a venit la Lenuța.

— Mamă… îmi pare rău că s-a ajuns aici. Dar trebuie să înțelegi că am nevoie de bani pentru un nou început cu Andreea. Tu te descurci aici…

Nu l-am recunoscut pe băiatul meu. Unde dispăruse copilul care îmi promitea că va avea grijă de mine?

De atunci trăiesc din mila surorii mele și din pensia mică pe care o primesc. Uneori mă uit pe geam și văd copii jucându-se în ploaie și mă gândesc la Rareș mic: cum îl țineam de mână când traversam strada, cum îi citeam povești seara…

M-am întrebat de mii de ori: unde am greșit? Am fost prea naivă? Prea iubitoare? Sau poate lumea s-a schimbat și eu am rămas prizonieră într-o altă epocă?

Poate că povestea mea nu e unică. Poate că sunt multe mame ca mine care au crezut orbește în copiii lor și au pierdut totul.

Dar vă întreb: ce e mai dureros — singurătatea sau trădarea propriului copil? Și dacă dragostea de mamă nu e suficientă ca să ne protejeze la bătrânețe… ce ne mai rămâne?