Povara iubirii: Când ajutorul devine povară

— Vlad, iar ai venit acasă la ora asta? Am stat cu ochii pe ceas, cu inima strânsă, ascultând fiecare sunet de pe scară. Era trecut de miezul nopții, iar fiul meu, la 27 de ani, încă nu reușea să-și găsească un rost. Ușa s-a trântit ușor, iar el a intrat în sufragerie cu privirea pierdută.

— Mamă, nu începe iar, te rog… Sunt obosit.

M-am abținut cu greu să nu izbucnesc. Sorin, soțul meu, stătea în colțul camerei, cu brațele încrucișate, privind la televizor fără să vadă nimic. Între noi plutea o tăcere grea, ca o ceață care nu se mai ridică.

De luni bune, Vlad nu mai lucra. Își pierduse slujba la supermarket după o ceartă cu șeful și de atunci tot promitea că își caută altceva. Îl vedeam cum stă ore întregi pe telefon sau la calculator, cum iese cu prietenii lui „de cartier”, cum evită orice discuție serioasă. Îi găteam mâncarea preferată, îi spălam hainele, îi dădeam bani de buzunar. Mă mințeam că îl ajut să treacă peste o perioadă grea.

— Elena, trebuie să-l lași să se descurce singur, mi-a spus Sorin într-o seară, după ce Vlad plecase iar fără să spună unde.

— E copilul nostru! Cum să-l las așa?

— Nu mai e copil. Are aproape 30 de ani. Îl sufoci cu grija ta. Nu vezi că nu face nimic?

M-am simțit rănită. Poate avea dreptate. Dar cum să nu-l ajut? Cum să-l las să sufere?

Într-o zi, am găsit în buzunarul gecii lui Vlad un bilet de la pariuri sportive. Am simțit cum mi se taie picioarele. L-am confruntat imediat.

— Vlad, ce-i asta?

A ridicat din umeri.

— E doar un bilet. Toți băieții joacă. Ce mare lucru?

— Ai început să joci la pariuri? Cu banii noștri?

A tăcut. Sorin a intrat în cameră și a izbucnit:

— Gata! De azi înainte nu mai primești niciun leu de la noi! Dacă vrei bani, muncește!

Vlad s-a înroșit la față și a ieșit trântind ușa. Eu am rămas între doi bărbați pe care îi iubeam, dar care nu se mai suportau unul pe altul.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Vlad a lipsit două zile de acasă. Nu am dormit deloc, mă gândeam la tot ce putea fi mai rău. Când s-a întors, era palid și abătut.

— Mamă… îmi pare rău. N-am unde să mă duc…

L-am strâns în brațe plângând. Sorin s-a uitat la noi cu ochii plini de reproș.

— Elena, dacă îl primești iar așa, nu va învăța nimic!

— Sorin, e fiul nostru! Nu pot să-l las pe drumuri!

— Și eu sunt tatăl lui! Dar trebuie să-l lăsăm să crească!

Am început să ne certăm din ce în ce mai des. Sorin a amenințat că pleacă dacă nu punem limite clare. Eu mă simțeam prinsă între datoria de mamă și frica de a-l pierde pe Vlad pentru totdeauna.

Într-o zi, am găsit curajul să vorbesc cu Vlad sincer.

— Vlad, te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar nu pot trăi viața ta în locul tău. Trebuie să-ți găsești drumul singur. Noi suntem aici dacă ai nevoie de sprijin, dar nu putem face totul pentru tine.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Mi-e frică, mamă… Mi-e frică să nu dau greș.

L-am luat de mână.

— Și mie mi-e frică pentru tine. Dar dacă nu încerci niciodată, n-ai cum să reușești.

A doua zi a plecat la un interviu pentru un post de curier. Nu era mult, dar era un început. Sorin a venit acasă cu o pâine caldă și mi-a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că am greșit prea mult timp. Poate că dragostea mea l-a ținut pe loc. Dar oare există o rețetă pentru a fi părinte bun? Oare când trebuie să ne oprim din a-i proteja pe cei pe care îi iubim cel mai mult?