Totul pentru Ana, nimic pentru mine: Povestea unei trădări

— Nu-mi vine să cred, Ana! Cum ai putut? Ți-am dat tot ce am avut mai bun din mine!

Vocea mea răsuna spartă în bucătăria mică, cu pereți galbeni, unde am crescut împreună. Ana stătea în fața mea, cu ochii în pământ, jucându-se nervos cu o cană ciobită. Era aceeași cană din care beam ceai în serile lungi de iarnă, când visam la o viață mai bună, departe de blocul nostru cenușiu din cartierul Titan.

Nu știu când a început totul. Poate atunci când mama a murit și am rămas singură, la 16 ani, iar Ana a venit să locuiască cu mine. Era ca o soră: găteam împreună, ne făceam temele la aceeași masă, ne împrumutam hainele și ne promiteam că nimic nu ne va despărți. Tata era mai mult absent, prins între două joburi prost plătite și o depresie pe care nu voia s-o recunoască. Ana era refugiul meu.

Anii au trecut. Am intrat la facultate împreună, la Litere. Mergeam la cursuri de mână, râdeam de profesori și visam să scriem o carte despre prietenia noastră. Am muncit amândouă la o cafenea din centru, unde ne făceam planuri despre cum vom călători prin Europa. Tot ce aveam era împărțit la doi.

Dar apoi au început să apară mici fisuri. Odată, mi-au dispărut 200 de lei din portofel. Am crezut că i-am pierdut. Altădată, am găsit un mesaj ciudat pe telefonul ei: „Mersi că ai rezolvat cu banii. Mai am nevoie săptămâna viitoare.” Când am întrebat-o, a spus că e vorba de verișoara ei din Ploiești. Am crezut-o. Cum să nu o cred?

Adevărul a ieșit la iveală într-o zi ploioasă de aprilie. Tocmai fusesem concediată de la cafenea și nu aveam bani nici de pâine. Am găsit în dulapul ei un plic cu bani și chitanțe pe numele meu. Printre ele, o scrisoare de la bancă: Ana făcuse un credit pe numele meu, falsificând semnătura. M-a lovit ca un trăsnet.

— De ce, Ana? De ce ai făcut asta? am întrebat-o printre lacrimi.

A ridicat din umeri, cu ochii goi:

— Aveam nevoie… Tu oricum nu te descurcai cu banii. Și… m-am gândit că nu o să-ți dai seama.

Am simțit cum tot ce clădisem împreună se prăbușește peste mine. Nu era vorba doar de bani. Era vorba de încredere, de anii în care i-am fost alături când părinții ei divorțau, când plângea după primul iubit sau când nu avea ce mânca acasă. Era vorba de toate serile în care i-am ținut capul în poală și i-am promis că nu o voi abandona niciodată.

Tata a aflat și el. A urlat la mine:

— Ți-am spus să nu ai încredere în nimeni! Nici măcar în prieteni! Uite unde ai ajuns!

M-am simțit vinovată. Poate chiar eu am greșit undeva. Poate am fost prea naivă, prea dornică să salvez pe toată lumea, uitând să mă salvez pe mine.

Au urmat luni grele. Am muncit ca vânzătoare într-un supermarket ca să acopăr creditul făcut de Ana pe numele meu. Nu mai aveam bani de facultate și a trebuit să renunț la visul nostru comun. Ana a dispărut din viața mea fără să-și ceară scuze vreodată.

Prietenii comuni mă întrebau:

— Dar chiar nu ți-ai dat seama? Nu ai văzut semnele?

Nu le-am văzut. Sau poate nu am vrut să le văd. Pentru mine, Ana era familia pe care mi-am ales-o singură.

Într-o seară târzie, după o tură lungă la supermarket, m-am întâlnit cu Irina, colega noastră din liceu.

— Știi… și mie mi-a cerut bani Ana acum câteva luni. Nu i-am dat, dar mi-a spus că tu ai ajutat-o mereu.

Atunci am realizat că nu eram singura victimă. Câți oameni a rănit Ana? Câte prietenii a distrus pentru câteva sute de lei?

Tata s-a îmbolnăvit grav anul trecut. În timp ce stăteam la patul lui de spital, mă gândeam la toate sacrificiile făcute pentru ceilalți și la cât de puțin am primit înapoi. Am început să mă întreb dacă merită să fii bun într-o lume care te răsplătește cu trădare.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță din București. Am reușit să termin facultatea la fără frecvență și lucrez ca bibliotecară la școala generală din cartier. Încerc să-mi refac viața pas cu pas, dar rana trădării încă doare.

Uneori mă uit pe Facebook și văd poze cu Ana zâmbind alături de oameni noi. Mă întreb dacă le va face același lucru sau dacă a învățat ceva din povestea noastră.

Multe nopți mă întreb: Oare eu am greșit undeva? Merită să mai ai încredere în oameni după ce ai fost trădat de cel mai drag suflet? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?