Când fiul meu cel mare, Radu, mi-a spus adevărul: O noapte care mi-a schimbat viața

— Mamă, trebuie să vorbim. Acum.

Vocea lui Radu a tăiat liniștea serii ca un cuțit. Stăteam la masa din bucătărie, cu o cană de ceai în față, încercând să mă adun după o zi lungă la serviciu. Îl priveam cum își freacă palmele transpirate de blatul mesei, evitându-mi privirea. Inima mi-a început să bată mai repede. Nu era genul de copil care să dramatizeze sau să ceară atenție. Dacă spunea că trebuie să vorbim, era ceva serios.

— Ce s-a întâmplat, Radu? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

A tras aer adânc în piept și a ridicat ochii spre mine. Avea aceeași privire ca atunci când era mic și venea acasă cu genunchii juliți, dar acum era un bărbat în toată firea, cu umerii apăsați de o povară pe care nu o înțelegeam încă.

— Nu mai pot, mamă. Nu mai pot să mă prefac că totul e bine.

Am simțit cum stomacul mi se strânge. În minte mi-au trecut toate scenariile posibile: droguri, datorii, vreo fată însărcinată? Dar nu, Radu nu era genul. Sau poate că nu-l cunoscusem niciodată cu adevărat?

— Ce vrei să spui? am șoptit.

— Nu mai pot să trăiesc aici. Nu mai pot să fiu cine vrei tu să fiu.

M-am ridicat brusc de pe scaun, simțind că mă sufoc.

— Ce ai cu mine? Ce-am făcut greșit?

— Nu e vorba doar de tine, mamă! Dar… tot timpul ai avut așteptări de la mine. Să fiu cel mai bun la școală, să intru la Politehnică, să nu te fac de râs în fața rudelor… Niciodată nu m-ai întrebat ce vreau eu cu adevărat!

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. M-am așezat la loc, tremurând.

— Radu, eu am vrut doar ce e mai bine pentru tine… Am muncit toată viața ca să nu-ți lipsească nimic!

— Știu, mamă. Dar nu despre asta e vorba. Eu… eu nu vreau să fiu inginer. Nu vreau să trăiesc în orașul ăsta mic, unde toată lumea știe totul despre toți. Vreau să plec la București. Să fac teatru.

Am izbucnit într-un râs amar.

— Teatru? Tu? Dar tu nici măcar nu vorbești mult! Cum să te faci actor?

— Tocmai pentru că pe scenă pot fi cine vreau eu! Acolo nu trebuie să port masca asta pe care o port acasă.

A urmat o tăcere grea. În minte mi se derulau anii în care l-am dus la olimpiade, l-am certat când lua note mici, l-am comparat cu verișorii lui mai cuminți. Mi-am dat seama că nu-l întrebasem niciodată ce-l face fericit cu adevărat.

— Și ce vrei să fac eu acum? Să te las să pleci? Să-ți risipești viața pe vise?

— Nu vreau decât să mă susții. Să fii acolo pentru mine, chiar dacă nu înțelegi tot ce simt.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Toată viața mea fusese despre sacrificiu: am rămas singură cu doi copii după ce tatăl lor, Sorin, ne-a părăsit pentru alta. Am tras din greu la fabrica de confecții ca să le pun pâine pe masă și haine curate pe ei. M-am luptat cu bârfele vecinelor și cu judecata rudelor. Tot ce voiam era ca băieții mei să aibă o viață mai bună.

— Și fratele tău? Vlad? Ce-i spunem lui?

Radu a zâmbit trist.

— Vlad știe deja. El mă încurajează. Mi-a zis că și-ar dori să aibă curajul meu.

M-am simțit trădată. Cum de nu știam nimic? Cum de băieții mei vorbeau între ei și nu cu mine?

— Mamă… te rog… Nu vreau să ne certăm. Dar dacă nu plec acum, o să mă pierd pe mine însumi.

Am plâns toată noaptea aceea. M-am gândit la mama mea, cum m-a forțat și pe mine să devin profesoară când eu visam să pictez. M-am gândit la toate duminicile petrecute în bucătărie, la mesele de Paște unde fiecare își ascundea nemulțumirile sub zâmbete forțate.

Dimineața m-am dus la el în cameră. Dormea cu fața spre perete, ca atunci când era mic și se supăra pe mine.

— Radu… Dacă asta vrei cu adevărat… du-te. Dar promite-mi că ai grijă de tine și că nu uiți cine ești.

S-a întors spre mine cu ochii umezi.

— Promit, mamă.

Au trecut trei luni de atunci. Casa e mai goală fără el. Vlad e mai tăcut ca niciodată. Vecinele mă întreabă mereu unde e Radu și le spun că „e plecat cu treabă”. Încerc să mă obișnuiesc cu ideea că nu pot controla totul și că dragostea înseamnă uneori să-i lași pe cei dragi să-și urmeze drumul, chiar dacă te doare.

Noaptea încă mă trezesc speriată: Oare am făcut bine? Oare îl voi pierde pentru totdeauna? Sau poate abia acum am început cu adevărat să-l cunosc pe fiul meu?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de mult ar trebui un părinte să-și lase copilul să-și urmeze visul?