Între Dragoste și Loialitate: Povestea Mea cu Fetița Lui Vlad

— Nu vreau să stau cu ea! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Vlad mă privea neputincios din pragul ușii. Ochii lui căprui, de obicei calzi, erau acum plini de dezamăgire. „E copilul meu, Ana. Nu pot să aleg între voi.”

Așa a început totul. Era o seară ploioasă de octombrie, iar eu mă simțeam ca un intrus în propria mea casă. Vlad și cu mine ne mutasem împreună de doar două luni, iar fetița lui, Ilinca, venea la noi în fiecare weekend. Avea șase ani, părul blond prins în două codițe și o privire curioasă care părea să mă citească dincolo de orice mască. Încercam să fiu amabilă, să-i gătesc clătite, să-i citesc povești, dar mereu simțeam că nu sunt suficientă. Că nu sunt mama ei.

În primele săptămâni, am crezut că totul va fi ușor. Vlad era atent, mă făcea să râd, îmi aducea flori fără motiv. Dar când Ilinca venea, totul se schimba. Vlad devenea alt om: protector, grijuliu, gata să-i îndeplinească orice dorință. Mă simțeam invizibilă. Odată, când am încercat să o cert pentru că a vărsat suc pe covorul nou, Vlad m-a oprit brusc: „Las-o, Ana, e doar un copil!”

În acea noapte am plâns în baie, cu robinetul pornit ca să nu mă audă nimeni. Mă simțeam vinovată pentru gelozia mea, dar nu puteam să o controlez. O iubeam pe Vlad, dar nu știam dacă pot iubi și copilul lui.

Mama mea nu a fost niciodată de acord cu relația noastră. „Ce-ți trebuie ție bărbat cu copil? O să-ți fie greu toată viața!” îmi spunea la telefon. Prietenele mele mă priveau cu milă când le povesteam despre weekendurile tensionate. „Nu ești obligată să fii mamă pentru copilul altcuiva”, mi-a spus Irina într-o seară la cafea.

Dar eu voiam să încerc. Voiam să cred că dragostea poate învinge orice obstacol.

Într-o sâmbătă dimineață, Ilinca a venit la mine cu o foaie de hârtie colorată. „Uite, Ana, am desenat pe tine și pe tati!” Pe hârtie eram trei: Vlad cu brațele larg deschise, eu cu o rochie roșie și Ilinca între noi, ținându-ne de mână. Am simțit un nod în gât și am zâmbit forțat.

— Mulțumesc, Ilinca! E foarte frumos.

Dar în sufletul meu era furtună. Mă întrebam dacă voi putea vreodată să fiu parte din desenul ei cu adevărat.

Lucrurile s-au complicat când mama Ilincăi a început să trimită mesaje răutăcioase lui Vlad: „Sper că Ana nu se bagă peste educația copilului meu!” sau „Ilinca mi-a zis că nu vrea să stea la voi!” Vlad încerca să mă protejeze și nu-mi arăta totul, dar îl vedeam cum se închide în el după fiecare mesaj.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, l-am găsit pe Vlad pe balcon, fumând nervos.

— Nu știu cât mai pot duce așa…

— Poate ar trebui să renunț eu… am șoptit.

S-a uitat la mine speriat.

— Nu spune asta! Te iubesc… Dar nu pot s-o pierd pe Ilinca.

Am simțit atunci cât de mare e prăpastia dintre noi. Dragostea noastră era reală, dar nu era suficientă ca să umple golurile lăsate de trecut.

A urmat o perioadă grea. Ilinca devenea tot mai retrasă când era la noi. Refuza să mănânce dacă îi puneam eu farfuria în față. Se ascundea după Vlad când încercam să vorbesc cu ea. M-am întrebat de zeci de ori dacă greșesc undeva sau dacă pur și simplu nu sunt făcută pentru rolul acesta.

Într-o zi, după ce Vlad a plecat cu Ilinca în parc, am găsit pe masă un bilet scris stângaci: „Ana, te rog nu mai fii tristă.” Am izbucnit în plâns. Poate că Ilinca simțea mai mult decât arătau gesturile ei reci.

Am decis atunci să încerc altceva. Să nu mai forțez apropierea. Să fiu acolo când are nevoie și atât. Am început să-i las bilețele cu desene vesele în cutia ei de creioane. Seara îi citeam povești fără să insist dacă nu voia să asculte. Încet-încet, a început să vină singură la mine: „Ana, mă ajuți la temă?” sau „Vrei să jucăm șah?”

Vlad a observat schimbarea și într-o seară m-a luat în brațe strâns:

— Mulțumesc că nu ai renunțat la noi.

Dar conflictele nu au dispărut. De Crăciun, mama Ilincăi a refuzat să o lase la noi: „Nu vreau ca fata mea să petreacă Sărbătorile cu o străină!” Vlad a izbucnit:

— Nu ești o străină! Ești familia mea!

M-am simțit pentru prima dată acceptată cu adevărat.

Au trecut doi ani de atunci. Relația mea cu Ilinca nu e perfectă. Uneori încă mă simt nesigură sau geloasă pe legătura lor specială. Dar am învățat că iubirea nu se împarte — se multiplică.

Mă întreb uneori: câți dintre noi avem curajul să iubim necondiționat? Să acceptăm trecutul celuilalt fără teamă? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…