Scrisoare către amanta soțului meu — 5 ani mai târziu: Acum ești doar o amintire urâtă

— Nu-mi vine să cred că încă mai simt nevoia să-ți scriu, după atâția ani. Dar uite-mă aici, cu mâinile tremurânde deasupra tastaturii, în timp ce copiii mei dorm liniștiți în camerele lor. E trecut de miezul nopții, iar liniștea casei e spartă doar de gândurile mele care urlă. Nici acum nu pot să-ți spun pe nume. Pentru mine ai rămas doar „cealaltă femeie”, umbra care s-a strecurat în viața mea și a încercat să-mi fure tot ce aveam mai drag.

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Era o după-amiază de martie, când soțul meu, Mihai, a venit acasă cu ochii roșii și privirea pierdută. „Trebuie să vorbim”, mi-a spus, iar vocea lui suna ca un verdict. Am știut din clipa aceea că ceva s-a rupt iremediabil între noi. Nu mi-a spus tot atunci, dar am simțit că e vorba despre altcineva. Despre tine.

— De ce ai făcut asta? l-am întrebat printre lacrimi, în seara când adevărul a ieșit la iveală.
— Nu știu… Nu știu ce mi-a fost în cap, a răspuns Mihai, evitându-mi privirea.

Dar nu era despre el. Era despre tine. Tu ai știut că e însurat, ai știut că are doi copii acasă. Și totuși ai ales să intri în viața noastră ca un hoț pe furiș. Ai venit cu zâmbete false și promisiuni deșarte, crezând că poți construi ceva pe ruinele fericirii altcuiva.

Sunt cinci ani de atunci. Cinci ani în care am trecut prin iad și m-am întors. Au fost luni întregi în care nu puteam dormi noaptea, în care mă uitam la copiii mei și mă întrebam cum o să le explic că tata nu mai vine acasă. Au fost zile când nu voiam să mă ridic din pat, când fiecare colț al casei îmi amintea de el — și implicit, de tine.

Mama mea mi-a spus atunci: „Nu te lăsa doborâtă de o femeie care nu știe ce înseamnă respectul.” Dar nu era atât de simplu. Prietenele mele mă sunau zilnic, încercând să mă încurajeze:

— Oana, meriți mai mult! Nu lăsa o astfel de femeie să-ți distrugă viața!

Dar tu deja reușiseși să faci asta. Ai reușit să mă faci să mă îndoiesc de mine însămi, să cred că nu sunt suficient de bună, că poate eu am greșit cu ceva. M-am uitat ore întregi la pozele tale de pe Facebook, încercând să găsesc ce avea el la tine și nu găsea la mine. Erai mai tânără? Mai frumoasă? Mai liberă?

Adevărul e că nu contează. Pentru că tu ai pierdut totul. Mihai s-a întors acasă după șase luni, cu capul plecat și inima frântă. A venit cu flori și lacrimi, implorându-mă să-l iert. Nu pentru că te-a iubit pe tine — ci pentru că a realizat prea târziu ce a pierdut.

— Oana, te rog… Dă-mi o șansă să repar ce-am stricat.

Nu i-am răspuns atunci. Am avut nevoie de timp. Am avut nevoie să mă regăsesc pe mine însămi înainte să pot decide dacă îl vreau înapoi sau nu. Și tu? Tu ai rămas singură, cu promisiunile lui goale și cu iluziile tale spulberate.

Am aflat mai târziu că ai încercat să-l suni, să-l cauți la serviciu, să-i trimiți mesaje lungi noaptea târziu. Dar el nu ți-a mai răspuns niciodată. Prietenele comune mi-au spus că te-ai mutat din oraș după câteva luni, rușinată de privirile celor din jur.

Știi ce e cel mai greu? Să mergi la ședințele cu părinții la școală și să vezi cum ceilalți părinți șușotesc pe la colțuri. Să mergi la supermarket și să simți cum vânzătoarea te privește cu milă. Să-ți vezi copiii întrebându-te:

— Mami, tati o să vină azi acasă?

Și tu să le zâmbești forțat și să le spui că da, chiar dacă nu ești sigură nici tu.

Au trecut anii și am învățat să trăiesc cu rana asta deschisă. Am mers la terapie, am citit zeci de cărți despre iertare și reconstrucție. Am început să ies din nou cu prietenele mele, să râd fără teamă că cineva mă judecă. Am început chiar să-l privesc pe Mihai altfel — nu ca pe bărbatul perfect pe care îl credeam odată, ci ca pe un om cu slăbiciuni și greșeli.

Am ales să-l iert pentru mine, nu pentru el. Pentru că meritam liniște. Pentru că meritam să fiu din nou întreagă.

Și tu? Tu ai rămas doar o amintire urâtă. O lecție dureroasă pe care n-o voi uita niciodată. Poate că ai crezut că poți construi fericirea ta pe nefericirea altcuiva, dar viața nu funcționează așa.

Acum, când mă uit la copiii mei cum cresc frumos și sănătoși, când Mihai îmi aduce cafeaua dimineața și mă privește cu ochii plini de regret și recunoștință, știu că am câștigat ceva mult mai important decât răzbunarea: pacea cu mine însămi.

Dar uneori mă întreb: oare câte familii mai sunt distruse de oameni ca tine? Oare cât de mult rău poate face o singură alegere egoistă? Și dacă ai citi vreodată această scrisoare… ai simți vreo remușcare?

Poate că niciodată n-o să primesc răspunsul la aceste întrebări. Dar știu sigur un lucru: nu te voi mai lăsa niciodată să-mi umbrești fericirea.

Voi fi mereu curioasă: câte femei au trecut prin ce am trecut eu? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?