„Tată, femeia aceea seamănă cu mama…” – Povestea care mi-a schimbat viața pentru totdeauna

— Tată, femeia aceea seamănă cu mama…

Cuvintele Marei au căzut peste mine ca o ploaie rece, chiar în mijlocul restaurantului micuț din cartierul nostru din Ploiești. Mara, cu ochii ei mari și căprui, mă privea fix, iar degetul ei mic arăta spre o femeie care tocmai intrase pe ușă. Am simțit cum mi se strânge inima. Era sâmbătă, iar eu încercam să fac ceea ce făceam de trei ani încoace: să îi ofer Marei o zi normală, să îi arăt că viața poate merge mai departe după ce mama ei, Irina, ne-a părăsit atât de brusc.

Am tras aer în piept și am încercat să zâmbesc.

— Nu cred, puiule. Mama era unică…

Dar Mara nu s-a lăsat. S-a ridicat de pe scaun și a alergat spre femeia aceea. Am simțit cum privirile tuturor se întorc spre noi. Am alergat după ea, inima bătându-mi nebunește. Femeia s-a întors surprinsă, iar Mara s-a oprit la un pas de ea.

— Scuzați-mă… am spus eu, încercând să-mi ascund stânjeneala.

Femeia a zâmbit cald și s-a aplecat spre Mara.

— Ce faci, draga mea?

Mara a privit-o lung, apoi s-a întors spre mine.

— Tată, miroase ca mama…

M-am blocat. Parfumul acela… era același pe care îl purta Irina. M-am simțit ca și cum m-aș fi întors în timp. Femeia a observat confuzia mea și a zâmbit trist.

— Poate pentru că folosesc același parfum ca mama ta…

Am dat din cap, incapabil să spun ceva. Am mulțumit și am luat-o pe Mara de mână, conducând-o înapoi la masă. Dar liniștea nu s-a mai așezat între noi. Mara a început să plângă încet.

— Mi-e dor de mama…

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. De trei ani încercam să fiu puternic pentru ea. Sora mea, Anca, îmi spunea mereu că trebuie să merg mai departe, dar nu știa cât de greu era. Seara, când Mara adormea, mă uitam la pozele cu Irina și mă întrebam dacă voi putea vreodată să iubesc din nou sau măcar să trăiesc fără să simt acest gol imens.

În acea seară, după ce am ajuns acasă, Mara a venit la mine cu o fotografie veche.

— Tată, crezi că mama ne vede?

Am înghițit în sec.

— Da, iubita mea. Sunt sigur că ne vede și ne iubește.

Dar nu eram sigur de nimic. În noaptea aceea am stat treaz mult timp, gândindu-mă la tot ce pierdusem și la tot ce încercam să reconstruiesc. A doua zi am primit un telefon de la socrii mei. Voiau să vină în vizită. De când murise Irina, relația noastră devenise tensionată. Mă acuzau că nu fac destul pentru Mara sau că nu păstrez vie memoria fiicei lor.

Au venit după-amiază. Soacra mea, doamna Maria, a intrat direct în sufragerie și a început să aranjeze pozele cu Irina pe rafturi.

— Nu pot să cred că ai pus fotografia asta într-un colț! Irina merita mai mult!

M-am abținut cu greu să nu răspund tăios.

— Maria, încerc să fac tot ce pot…

— Nu faci destul! Mara are nevoie de o mamă! Ai văzut ce tristă e? Poate ar trebui să te gândești să-ți refaci viața!

M-am uitat la ea șocat. Până atunci mă acuzase că vreau să uit prea repede, iar acum mă împingea spre altcineva? Socrul meu, domnul Gheorghe, a tăcut tot timpul, privind pe geam.

După ce au plecat, Mara a venit la mine și m-a întrebat:

— Tată, dacă ai avea o altă soție, ar fi ca mama?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum poți explica unui copil că nimeni nu poate înlocui pe cineva drag?

În zilele următoare am început să observ cât de mult îi lipsea Marei prezența unei mame. La grădiniță era retrasă, iar educatoarea m-a chemat la o discuție.

— Domnule Popescu, Mara e un copil minunat, dar pare foarte tristă. Poate ar ajuta dacă ar vorbi cu cineva…

Am acceptat sfatul și am dus-o la un psiholog pentru copii. Acolo am realizat cât de mult mă ascundeam eu însumi în spatele grijilor zilnice. Într-o zi, psihologul mi-a spus:

— Domnule Popescu, Mara are nevoie de stabilitate și afecțiune. Dar și dumneavoastră aveți nevoie să vă vindecați.

Am început să merg și eu la terapie. Încet-încet am început să vorbesc despre Irina fără să plâng. Am început să accept că viața merge înainte și că nu e o trădare dacă încerc să fiu fericit din nou.

Într-o zi am revăzut-o pe femeia din restaurant — Ana o chema — la piață. Am schimbat câteva vorbe și am simțit pentru prima dată după mult timp că pot zâmbi sincer. Am început să ne vedem din când în când la cafea. Mara s-a atașat repede de ea.

Dar familia Irinei nu a privit cu ochi buni această apropiere.

— Cum poți să aduci pe altcineva în casă? — m-a întrebat Maria furioasă într-o seară la telefon.

— Pentru că vreau ca Mara să fie fericită! Pentru că vreau și eu să trăiesc!

A urmat o ceartă lungă care m-a lăsat epuizat. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc față de memoria Irinei sau față de Mara. Dar într-o seară, Mara mi-a spus:

— Tată, îmi place de Ana. Nu e ca mama, dar e drăguță cu mine.

Atunci am știut că trebuie să merg mai departe. Că dragostea pentru Irina va rămâne mereu parte din mine, dar viața nu se oprește aici.

Acum Ana face parte din viața noastră. Nu e ușor — încă avem conflicte cu familia Irinei și uneori mă simt vinovat — dar văd cum Mara zâmbește din nou și asta îmi dă putere.

Mă întreb adesea: oare cât timp trebuie să treacă până când durerea devine doar amintire? Oare avem dreptul să fim fericiți după ce pierdem totul? Voi ce credeți?