Singură la nuntă: Adevărul care mi-a sfâșiat familia

— Tu chiar crezi că nu știu ce faci când nu sunt acasă? vocea lui Cătălin răsuna în bucătărie, spartă de sunetul farfuriei pe care o trântise în chiuvetă.

M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând sub jetul de apă caldă. Vlad, băiatul nostru de doisprezece ani, se ascunsese deja în camera lui, obișnuit cu certurile noastre. Nu era prima dată când Cătălin mă acuza de lucruri pe care nici măcar nu le visam. Dar în seara aceea, tonul lui era altfel — mai rece, mai tăios.

— Cătălin, te rog… Nu am făcut nimic. Merg la serviciu, vin acasă, mă ocup de Vlad. Ce vrei să-ți demonstrez?

A oftat adânc și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu gândurile mele și cu teama că, oricât m-aș strădui, nu voi fi niciodată destul pentru el. Gelozia lui era ca o boală care ne consuma încet, dar sigur.

Au trecut luni în care am încercat să repar ce se putea repara. Am mers la consiliere de cuplu, am vorbit cu părinții lui, cu ai mei. Toți îmi spuneau să am răbdare, că „așa sunt bărbații”, dar eu simțeam că mă sufoc. Într-o dimineață de martie, Cătălin a plecat fără să spună nimic. A lăsat doar un bilet pe masă: „Nu mai pot. Îmi pare rău.”

Am plâns zile întregi. Vlad nu m-a întrebat nimic, dar îl vedeam cum se uită la mine cu ochii lui mari și triști. Încercam să fiu puternică pentru el, să-i gătesc mâncarea preferată, să-l ajut la teme. Dar inima mea era frântă.

Viața a mers mai departe, așa cum merge mereu. Am început să lucrez mai mult la birou — contabilitate la o firmă mică din oraș — și să mă ocup de Vlad. Prietenele mele mă chemau la cafea, dar refuzam mereu. Nu voiam să vorbesc despre ce s-a întâmplat. Mă simțeam vinovată fără să știu de ce.

Apoi a venit invitația la nunta lui Radu, prietenul nostru din copilărie. Radu fusese mereu aproape de noi — ne știa din liceu, ne fusese martor la cununie. Am ezitat mult dacă să merg sau nu. Vlad voia să meargă; îi era dor de Radu și de glumele lui.

În ziua nunții am îmbrăcat o rochie simplă și am încercat să zâmbesc. Vlad era entuziasmat — era prima nuntă la care mergea ca adolescent. Sala era plină de lume, muzica răsuna tare, iar eu mă simțeam ca o străină printre oameni veseli.

La masă am stat lângă Radu și soția lui, Andreea. Cătălin nu venise — nu știam dacă fusese invitat sau dacă pur și simplu nu voia să mă vadă. La un moment dat, Radu s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Trebuie să-ți spun ceva…

L-am privit mirată.

— Nu aici. Hai afară.

Am ieșit pe terasa rece, unde se auzeau doar râsete îndepărtate și muzica stinsă prin pereți groși.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

Radu a tras aer adânc în piept.

— Cătălin… nu te-a părăsit pentru că nu te iubea sau pentru că ai fi făcut ceva greșit. A plecat pentru că… el are pe altcineva. De fapt, are un copil cu altcineva.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de balustradă ca să nu cad.

— Cum adică? Cine?

— O fată din oraș… Ioana. Lucrează la farmacie. S-au cunoscut acum doi ani…

Nu puteam să cred. Îmi venea să țip, să plâng, să fug. Toate certurile noastre, toate acuzațiile lui… erau doar umbrele propriei sale vinovății.

— De ce nu mi-ai spus până acum? am reușit să articulez printre lacrimi.

— Nu era treaba mea… Dar cred că meriți să știi adevărul.

Am intrat înapoi în sală ca un robot. Vlad dansa cu alți copii și râdea — nu voiam să-i stric bucuria. Dar în sufletul meu era furtună.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toți anii pierduți încercând să salvez ceva ce fusese deja distrus. La cât m-am învinovățit pe nedrept. La cum îi voi spune lui Vlad adevărul despre tatăl lui.

A doua zi dimineață am făcut cafeaua și l-am chemat pe Vlad la masă.

— Vlad… trebuie să vorbim despre tata.

M-a privit serios, ca un om mare.

— Știu că nu e vina ta, mamă… Și nici a mea.

Am izbucnit în plâns și l-am strâns tare în brațe.

Viața merge înainte, dar rana rămâne. Încerc să-l cresc pe Vlad cu demnitate și sinceritate, chiar dacă uneori mă simt goală pe dinăuntru.

Mă întreb uneori: cât de mult putem ierta? Și când știm că e timpul să ne eliberăm de vina care nici măcar nu ne aparține?