Lăsat la ușa spitalului: Povestea mea despre abandon, luptă și speranță

— Nu-l putem lua acasă, nu avem cum, a spus mama, cu vocea tremurândă, în timp ce asistenta încerca să-i pună băiatul în brațe. — E bolnav, nu o să reziste… Nu putem.

Asta a fost prima mea întâlnire cu lumea: o ușă trântită între mine și părinții mei, o asistentă care mă ținea strâns la piept și un coridor rece de spital. M-am născut cu o boală genetică rară, sindromul Prader-Willi, iar părinții mei, Ana și Sorin, nu au găsit puterea să lupte pentru mine. Au semnat hârtiile și au plecat. Numele meu a fost ales de asistenta care m-a găsit: Rareș.

Am crescut în orfelinatul din Copou, printre copii care veneau și plecau, fiecare cu povestea lui tristă. Eu eram „băiatul bolnav”, cel care trebuia să fie atent la ce mănâncă, cel care nu putea alerga ca ceilalți, cel care avea crize de furie inexplicabile. Educatoarele mă priveau cu milă, iar ceilalți copii mă evitau. În fiecare seară, înainte să adorm, mă întrebam dacă părinții mei se gândesc vreodată la mine.

— Rareș, iar ai spart farfuria! a țipat doamna Mariana într-o zi, când mâinile mele tremurânde au scăpat vesela pe jos. — Nu ești în stare de nimic!

M-am retras într-un colț și am început să plâng. Nu era vina mea că boala îmi controla corpul. Dar cine să mă înțeleagă? În orfelinat nu era loc pentru slăbiciuni. Acolo supraviețuiai doar dacă erai tare.

Anii au trecut greu. La școală eram mereu ultimul ales la sport, mereu cel care primea nota mică la desen pentru că nu-mi puteam controla degetele. Colegii râdeau de mine:

— Uite-l pe Rareș! O să moară înainte să termine liceul!

Am încercat să mă apăr, dar nimeni nu mă asculta. Singura mea alinare era doamna Lidia, psihologul orfelinatului.

— Rareș, tu ești special. Nu pentru că ai boala asta, ci pentru că ai o inimă mare. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești tu cu adevărat.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte ani la rând. Dar când am împlinit 14 ani și am aflat că părinții mei trăiesc la câteva cartiere distanță și au încă doi copii sănătoși, furia m-a copleșit.

Într-o zi ploioasă de noiembrie am fugit din centru și am mers la adresa lor. Am stat ore întregi în fața blocului gri, privind cum copiii lor intrau și ieșeau veseli pe ușă. M-am apropiat timid și am sunat la interfon.

— Cine e? a răspuns o voce de femeie.

— Sunt Rareș… băiatul pe care l-ați lăsat la spital acum paisprezece ani.

S-a lăsat tăcerea. Apoi ușa s-a deschis încet și mama a apărut pe palier. Era mai bătrână decât mi-o imaginam, cu ochii roșii de plâns.

— Ce cauți aici? Nu trebuia să vii…

— Vreau doar să știu de ce. De ce eu? De ce nu m-ați vrut?

A început să plângă în hohote.

— N-am putut… eram tineri, speriați… Boala ta ne-a speriat. Am crezut că nu vom face față.

— Dar pe ceilalți i-ați putut crește!

— Pe ei da… erau sănătoși… Pe tine te-am iubit altfel, Rareș. Dar n-am avut curajul să luptăm pentru tine.

Am plecat fără să mai spun nimic. În acea seară am simțit că s-a rupt ceva în mine pentru totdeauna.

Viața în sistemul de protecție nu s-a schimbat după acea întâlnire. Am continuat să lupt cu boala mea, cu singurătatea și cu dorința de a fi acceptat. La 18 ani am fost nevoit să părăsesc centrul și să mă descurc singur. Am găsit o garsonieră mică în Tătărași și un job part-time la o librărie. Seara scriam poezii despre dor și abandon.

Într-o zi, la librărie a intrat o fată cu părul roșcat și ochi verzi ca iarba după ploaie.

— Bună! Ai cartea „Jurnalul unui copil abandonat”?

Am zâmbit amar.

— Nu doar că o am, dar aș putea scrie eu unul.

A râs și mi-a spus că o cheamă Ioana. Am început să vorbim despre cărți, despre viață, despre răni care nu se văd. Pentru prima dată cineva mă asculta fără să mă judece.

Cu timpul, Ioana a devenit familia mea. M-a învățat că nu trebuie să fii legat prin sânge ca să iubești sau să fii iubit. Împreună am început să facem voluntariat la orfelinatul unde am crescut eu, încercând să le dăm copiilor speranța pe care eu n-am avut-o.

Dar rana abandonului nu s-a vindecat niciodată complet. În fiecare an de ziua mea mă întreb dacă părinții mei se gândesc la mine sau dacă regretă decizia luată atunci demult.

Acum am 27 de ani și încă port povara acelui început nedrept. Dar am învățat că viața nu e despre ceea ce pierzi, ci despre ceea ce alegi să construiești din ruinele trecutului tău.

Oare câți copii ca mine mai sunt astăzi în România? Câți dintre ei vor avea șansa să fie văzuți dincolo de diagnostic sau etichetă? Și câți dintre noi vom avea curajul să iertăm fără să uităm?