„Nu te grăbi cu nunta, Lili!” – Povestea unei mirese care și-a regăsit curajul

— Lili, ai grijă să nu uiți să suni la cofetărie! Și să nu uiți că mama lui Vlad vrea tort cu fructe, nu cu ciocolată, da? vocea mamei lui Vlad răsuna în telefon, iar eu, cu mâinile tremurânde, încercam să-mi notez totul pe o foaie deja plină de instrucțiuni. Era a treia oară în dimineața aceea când mă suna. M-am uitat la ceas: 07:43. Nici măcar nu apucasem să beau cafeaua.

— Da, sigur, doamnă Mariana, răspund eu, încercând să-mi ascund oboseala din glas. Dar în mintea mea se învârteau aceleași întrebări de zile întregi: când am început să trăiesc după regulile altora? Când am încetat să mai fiu Lili?

Totul părea perfect din exterior: Vlad era un bărbat bun, serios, cu un job stabil la bancă. Familia lui era „de treabă”, cum zicea mama mea. Dar nimeni nu vedea cum fiecare decizie legată de nuntă era luată fără mine. Rochia mi-a ales-o mama lui Vlad, pentru că „se potrivește cu stilul familiei noastre”. Meniul l-au stabilit părinții lui, pentru că „noi știm ce le place invitaților”. Chiar și lista de invitați a fost modificată fără știrea mea: „Lili, nu te supăra, dar am mai adăugat niște rude de-ale noastre. E important pentru imagine.”

Într-o seară, după ce am rămas singură în bucătărie, mama mea a venit lângă mine și mi-a spus încet:

— Lili, știu că e greu, dar așa e la început. Trebuie să te adaptezi. Familia lui Vlad e mai… tradiționalistă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să mă adaptez la o viață care nu era a mea. Nu voiam să fiu o piesă într-un decor aranjat de alții.

În noaptea aceea am plâns în tăcere, cu fața în pernă. Vlad dormea liniștit lângă mine, neatins de furtuna din sufletul meu. Încercasem să-i spun ce simt:

— Vlad, parcă nu mai e nunta noastră… Parcă totul e despre ce vor părinții tăi.

El m-a privit mirat:

— Lili, nu exagera. Ei doar vor să ne ajute. Știi cât țin la tine.

Dar eu nu simțeam ajutorul lor ca pe o dovadă de iubire, ci ca pe o lesă invizibilă care mă strângea tot mai tare.

Cu două zile înainte de nuntă, am primit un mesaj de la prietena mea cea mai bună, Irina: „Lili, tu chiar vrei nunta asta? Sau doar te lași dusă de val?”

Am stat pe gânduri mult timp înainte să-i răspund. În mintea mea se derulau imagini cu zâmbete false, toasturi forțate și promisiuni făcute din obligație. Mi-am dat seama că nu mai știam cine sunt.

A doua zi dimineață, când am ajuns la salonul unde urma să aibă loc petrecerea, doamna Mariana m-a întâmpinat cu un zâmbet larg:

— Lili, dragă, am adus niște decorațiuni noi! Sper că nu te deranjează că am schimbat culoarea fețelor de masă. Albastrul e mai elegant decât rozul acela copilăresc.

Am simțit cum mi se taie respirația. Rozul era culoarea mea preferată. Era singurul detaliu pentru care insistasem.

— Ba da, mă deranjează! am spus brusc, cu voce tremurată.

Toți s-au oprit din mișcare și s-au uitat la mine ca la un animal ciudat.

— Lili, ce-i cu tine? a întrebat Vlad, vizibil iritat.

— Nu mai pot! Nu mai vreau! Nu vreau o nuntă care nu-mi aparține! Nu vreau o viață dictată de alții!

Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Am mers pe jos ore întregi prin orașul pustiu de duminică dimineața. Am plâns și am râs în același timp. Simțeam că mă eliberez după ani de compromisuri și tăceri.

Seara târziu m-am întors acasă la părinți. Mama m-a privit lung și m-a strâns în brațe fără să spună nimic. Tata a oftat adânc:

— Mai bine o fată nefericită pentru o zi decât o femeie nefericită toată viața.

A doua zi am primit zeci de telefoane și mesaje. Unii mă certau, alții mă compătimeau. Doamna Mariana mi-a scris un mesaj lung despre rușinea pe care am adus-o familiei lor. Vlad mi-a trimis doar două cuvinte: „Nu înțeleg.”

Poate că nici eu nu înțelegeam totul atunci. Dar știam că trebuie să-mi recuperez viața și vocea. Să-mi dau voie să fiu eu însămi.

Acum, după luni de terapie și introspecție, privesc în urmă cu recunoștință pentru curajul pe care l-am avut atunci când toți așteptau să fiu altcineva.

Oare câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toți așteaptă să spunem „da”?