Toată viața trebuie să demonstrez că nu sunt vinovată? – Povara unei familii românești

— De ce nu poți fi și tu ca Vlad? Vocea mamei răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbe pe aragaz. Mă uit la ea, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Vlad, fratele meu mai mare, e mereu etalonul. El a luat premiul întâi, el a intrat la facultate din prima, el a adus acasă fata perfectă. Eu? Eu sunt Irina, fata care nu reușește niciodată să fie suficient de bună.

— Mamă, am luat 9 la matematică…

— Vlad lua numai 10. Și nu se lăuda cu asta. Tu mereu ai ceva de demonstrat.

Asta e povestea vieții mele. De când mă știu, am simțit că trebuie să compensez pentru tot ce nu merge bine în familie. Tata bea și făcea scandaluri, dar niciodată nu era vina lui. Când spargea ceva sau țipa la noi, mama spunea doar: „Irina, vezi ce-ai făcut? L-ai supărat pe tata.”

Anii au trecut și eu am învățat să merg pe vârfuri prin casă, să nu deranjez, să nu spun ce simt. Vlad era mereu plecat cu prietenii sau la bibliotecă, iar eu rămâneam să strâng masa și să ascult reproșurile mamei. Când tata a plecat de tot, mama s-a prăbușit peste mine cu toată greutatea durerii ei.

— Dacă ai fi fost mai cuminte, poate nu pleca…

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se strânge inima. Aveam 16 ani și deja simțeam că trăiesc pentru a repara greșelile altora. La școală eram „fata cu probleme de acasă”, iar profesorii mă priveau cu milă sau cu exasperare când nu răspundeam la ore.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu mama, am fugit la Maria, cea mai bună prietenă a mea.

— Irina, tu nu vezi că nu e vina ta? Familia ta… e toxică! Trebuie să te gândești și la tine!

Am izbucnit în plâns. Cum să mă gândesc la mine când toată lumea așteaptă să fiu altcineva? Când Vlad a venit acasă de Crăciun cu logodnica lui, mama a pregătit masa ca pentru o nuntă. Eu am stat într-un colț și am privit cum toți îl felicitau pe el pentru reușitele lui. Nimeni nu m-a întrebat ce fac sau cum mă simt.

Seara, după ce toți au plecat la culcare, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Irina… știu că nu ți-e ușor. Și eu am simțit presiunea asta… doar că eu am ales să fug.

— Dar eu? Eu unde să fug?

A tăcut și mi-a pus mâna pe umăr. Pentru prima dată, l-am văzut vulnerabil.

— Poate ar trebui să vorbești cu cineva… un psiholog…

Am râs amar.

— Mama ar spune că sunt nebună dacă ar afla.

— Nu contează ce spune ea. Contează ce simți tu.

Cuvintele lui mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să scriu într-un jurnal tot ce nu puteam spune cu voce tare: furia, neputința, dorința de a fi văzută și iubită pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce ar trebui să fiu.

Într-o zi, după o ceartă monstru cu mama — pentru că uitasem să cumpăr pâine — am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers ore întregi pe străzile orașului mic din Moldova unde locuiam. M-am oprit pe o bancă în parc și am privit copiii care se jucau fără griji. Mi-am dat seama că eu nu am avut niciodată copilărie.

Am decis atunci că trebuie să fac ceva pentru mine. Am început să merg la consiliere școlară, pe ascuns. Doamna psiholog m-a ascultat fără să mă judece.

— Irina, nu ești responsabilă pentru fericirea sau nefericirea părinților tăi. Ai dreptul să fii tu însăți.

A fost ca o gură de aer proaspăt. Am început să mă schimb încet-încet. Să spun „nu” atunci când simțeam că nu mai pot. Să ies cu prietenii mei fără să cer voie de fiecare dată. Mama s-a supărat și mai tare la început.

— Nu te mai recunosc! Ce-ai pățit?

— Am obosit să fiu mereu vinovată pentru tot.

A izbucnit în plâns și m-a acuzat că sunt nerecunoscătoare. Dar eu nu am mai cedat. Am continuat să merg la consiliere și am început să aplic la facultate în alt oraș.

Când am primit scrisoarea de admitere la Iași, am simțit că respir pentru prima dată liber. Mama a refuzat să vorbească cu mine câteva zile.

— O să vezi tu cum e viața fără noi! — mi-a spus înainte să plec.

Dar viața fără ei a fost grea și eliberatoare în același timp. Am avut momente când am plâns de dor sau de vinovăție, dar am avut și momente când m-am bucurat de liniște și de faptul că pot fi eu însămi.

Acum, după ani de zile, încă mai port uneori povara trecutului. Dar știu că nu sunt responsabilă pentru greșelile altora. Încerc să-mi construiesc propria familie pe alte baze — pe sinceritate și acceptare.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi trăim viețile altora din teamă sau vinovăție? Oare când vom avea curajul să fim noi înșine, chiar dacă asta înseamnă să-i dezamăgim pe cei dragi?