Tăcerea Fiului Meu: Povestea Unei Mame Românce

— Nu mai pot, doamnă Maria! Nu mai pot! De fiecare dată când vorbesc cu soțul meu, simt că sunteți acolo, între noi! — vocea Ioanei răsuna în telefon, spartă de lacrimi și furie. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia puteam ține receptorul. Pe fundal, tăcerea lui Radu, fiul meu, era mai grea decât orice cuvânt.

— Radu, spune ceva! — am șoptit eu, cu glasul stins, dar el nu a scos niciun sunet.

Așa a început sfârșitul. Aveam șaizeci de ani și, pentru prima dată în viață, m-am simțit cu adevărat bătrână. Casa era goală, pereții păstrau ecoul pașilor lui Radu din copilărie, iar eu mă agățam de amintiri ca de niște colaci de salvare.

Când Radu s-a căsătorit cu Ioana, am încercat să fiu o soacră bună. Le găteam sarmale când veneau la masă duminica, îi ajutam cu ratele la apartament și îi ascultam când aveau probleme. Dar, încet-încet, Ioana a început să mă privească altfel. Era mereu în gardă, ca și cum orice gest al meu ascundea o intenție ascunsă.

Într-o zi, după ce am dus niște borcane cu zacuscă la ei acasă, Ioana mi-a spus pe un ton rece:

— Mulțumim, dar nu trebuia să vă deranjați. Avem tot ce ne trebuie.

Am simțit un nod în gât. Am zâmbit forțat și am plecat repede. Pe drum spre casă, m-am întrebat dacă am greșit cu ceva. Poate că am fost prea prezentă? Poate că nu i-am lăsat spațiu lui Radu să fie bărbatul casei?

Seara aceea cu telefonul a fost apogeul. Ioana mi-a spus că îi sufoc, că Radu nu mai știe ce vrea pentru că eu îi dictez fiecare pas. Am încercat să mă apăr:

— Eu doar vreau să vă fie bine…

— Nu ne mai ajutați! Lăsați-ne să ne descurcăm singuri! — a strigat ea.

Radu a rămas mut. Tăcerea lui mi-a sfâșiat sufletul. Nu am dormit toată noaptea. M-am plimbat prin casă, am privit fotografiile cu el mic: la serbare, la prima zi de școală, la majorat. Mereu am fost acolo pentru el. Poate prea mult?

A doua zi, am încercat să-l sun pe Radu. Nu a răspuns. Am trimis mesaje: „Te iubesc”, „Sunt aici dacă ai nevoie de mine”. Nimic. Zilele au trecut greu. Vecina mea, tanti Viorica, m-a văzut abătută și m-a întrebat:

— Ce ai pățit, Maria? Parcă nu mai ești tu.

Am izbucnit în plâns:

— Mi-am pierdut băiatul…

— Lasă-l să-și trăiască viața! — mi-a spus ea blând. — Și eu am trecut prin asta cu fata mea. Dacă îl iubești, trebuie să-l lași să greșească singur.

Dar cum să fac asta? Cum să-mi smulg inima din piept și să o pun pe raft? Cum să nu mă gândesc la el în fiecare clipă?

Au trecut luni de zile fără să-l văd pe Radu. De Crăciun i-am trimis un cozonac și o scrisoare în care i-am spus cât de dor îmi este de el. Nu mi-a răspuns. Am început să mă simt invizibilă. Prietenele mele vorbeau despre nepoți, despre vizite la copii, iar eu mă retrăgeam în colțul meu.

Într-o seară, l-am visat pe Radu copil. Alerga spre mine cu brațele deschise și râdea. M-am trezit plângând și am realizat cât de mult mi-e dor de el.

În primăvară, l-am întâlnit întâmplător la piață. Era cu Ioana. S-au uitat la mine ca la o străină.

— Bună ziua… — am spus timid.

Ioana a dat din cap scurt. Radu a evitat privirea mea.

— Sănătate… — a murmurat el și au plecat mai departe.

Am rămas în mijlocul pieței cu sacoșa în mână și inima frântă.

Seara aceea am petrecut-o scriind într-un jurnal:

„Oare unde am greșit? Oare dragostea poate răni atât de tare? Dacă nu eram atât de prezentă în viața lui Radu… poate acum nu eram singură.”

Au trecut ani de atunci. Încerc să-mi găsesc liniștea printre flori și cărți vechi. Uneori primesc un mesaj scurt de la Radu: „La mulți ani!” sau „Sănătate!”. Dar nu e destul.

Merg la biserică și mă rog pentru el și pentru Ioana. Încerc să-i iert pentru tăcerea lor, dar cel mai greu e să mă iert pe mine însămi.

Uneori mă întreb: Oare există o limită pentru dragostea unei mame? Oare e posibil să iubești prea mult? Și dacă da… cine plătește prețul?

Voi ce credeți? Unde se termină datoria unei mame și unde începe libertatea copilului?