„Nu mai e casa ta, mamă” – Povestea unei mame alungate de propria fiică

Ușa s-a trântit cu un zgomot sec, iar eu am rămas pe palier, cu valiza în mână și obrajii arzând de rușine și neputință. „Nu mai e casa ta, mamă.” Cuvintele astea, rostite de Kasia, fiica mea, încă îmi răsună în minte ca un ecou dureros. Mă uitam la ușa pe care o ștersesem cu grijă atâția ani, la soneria pe care o apăsam mereu când veneam încărcată de cumpărături pentru ea și nepoțelul meu, Vlad. Acum nu mai aveam voie nici să ating clanța.

Cu un an în urmă, eram încă stăpâna acelui apartament de două camere din Drumul Taberei. Nu era mult, dar era al meu. Îl cumpărasem împreună cu soțul meu, Doru, după ani de muncă la fabrica de textile. După ce el s-a stins, apartamentul a devenit refugiul meu și al Kasiei. Am crescut-o singură, cu multe lipsuri, dar cu dragoste cât pentru zece vieți. Când a venit la mine plângând că nu mai suportă să stea cu soțul ei, Paul, care o înșela și o jignea, am simțit că trebuie să fac ceva. „Mamă, dacă aș avea și eu un loc al meu…”, mi-a spus într-o seară, cu ochii roșii de plâns.

Am stat nopți întregi gândindu-mă. Aveam 62 de ani și o pensie mică. Dar ce contează banii când vine vorba de copilul tău? Am decis să-i dau apartamentul. „Ești tânără, ai nevoie de stabilitate. Eu mă pot descurca oriunde”, i-am spus. Ea m-a îmbrățișat strâns și mi-a promis că mereu va avea grijă de mine. Am mers la notar împreună. Am semnat actele cu mâna tremurândă, dar cu inima plină de speranță.

Primele luni au fost frumoase. Stăteam toți trei – eu, Kasia și Vlad – ca o familie adevărată. Găteam împreună, povesteam seara la ceai, iar Vlad venea mereu să doarmă la mine în cameră. Dar încet-încet lucrurile au început să se schimbe. Kasia a început să aducă acasă tot felul de prieteni noi – oameni gălăgioși, care fumau pe balcon și râdeau tare până târziu în noapte. Eu nu mai aveam liniște.

Într-o zi, am găsit-o pe Kasia vorbind la telefon cu Paul. Am auzit-o spunând: „Da, acum e casa mea. Mama stă aici doar temporar.” M-am simțit ca o musafiră în propria viață. Am încercat să vorbesc cu ea: „Kasia, nu-mi place ce se întâmplă… Parcă nu mai sunt acasă.” Ea a ridicat din umeri: „Mamă, trebuie să te adaptezi. E casa mea acum.”

Apoi au început certurile. Orice făceam era greșit: dacă găteam ceva ce nu-i plăcea lui Vlad, dacă uitam să sting lumina pe hol sau dacă îi spuneam Kasiei că ar trebui să fie mai atentă cu banii. Într-o seară, după ce am încercat să-l ajut pe Vlad la teme și el a început să țipe că nu vrea ajutorul meu, Kasia a venit furioasă: „Nu te mai băga! E copilul meu!”

Am început să mă simt din ce în ce mai mică. Prietenele mele mă întrebau la telefon dacă sunt bine. Le mințeam: „Da, suntem bine… Kasia are grijă de mine.” Dar adevărul era că mă simțeam ca o povară.

Într-o dimineață ploioasă de noiembrie, Kasia a venit la mine cu o față rece: „Mamă, trebuie să pleci. Paul se întoarce și vreau intimitate cu el și Vlad. Nu mai e loc pentru tine aici.” Am crezut că glumește. Dar nu glumea. Mi-a făcut bagajul și mi-a pus valiza lângă ușă.

„Kasia… unde să mă duc? Nu am pe nimeni…”

„Nu știu, mamă! Descurcă-te! Ai pensie! Poate găsești o garsonieră sau te duci la mătușa Ileana la Ploiești.”

Am ieșit pe hol tremurând din toate încheieturile. Vecina de la trei m-a văzut și a venit la mine: „Doamna Krystyna… ce s-a întâmplat?” Nu am putut decât să plâng.

Acum stau într-o cameră micuță în gazdă la o femeie bătrână din cartierul Rahova. Miroase a mucegai și a supă reîncălzită. În fiecare seară mă uit pe geam la luminile orașului și mă întreb unde am greșit. Am dat totul pentru fiica mea – dragoste, timp, casa mea – și totuși am ajuns aici: singură, trădată.

Uneori primesc un mesaj scurt de la Vlad: „Bunica, mi-e dor de tine.” Atât. Kasia nu mă sună niciodată.

M-am gândit să merg la avocat, dar ce rost are? Actele sunt pe numele ei. Oare e vina mea că am iubit prea mult? Sau poate că nu am știut să spun „nu” atunci când trebuia?

Mamele din România dau totul pentru copiii lor – dar cine are grijă de ele când îmbătrânesc? Oare dragostea de mamă ar trebui să aibă limite? Poate cineva să-mi spună unde am greșit?