Marea care ne-a despărțit: De ce nu mai vreau niciodată să merg în vacanță cu familia soțului meu

— Irina, iar stai pe gânduri? Ce-ai pățit? vocea lui Vlad, soțul meu, răsună din bucătărie, acoperind pentru o clipă sunetul apei care curge la chiuvetă. Mă uit la el, cu ochii pierduți în ceașca de cafea rece. Pe masă, telefonul vibrează insistent: „Grup familie: Marea 2024 – Cine vine?”

Îmi simt stomacul strâns. Anul trecut, totul a început la fel. O invitație de la mătușa Rodica, entuziastă ca întotdeauna: „Hai cu toții la mare! Să fim împreună, să ne bucurăm!” Atunci am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Era prima vacanță mare de când ne-am căsătorit. Am vrut să fiu parte din familie, să nu fiu „nora aia rece”.

Dar încă de la plecare, totul a mers prost. În microbuzul închiriat, tata-socru bombănea că e prea cald, cumnata mea, Alina, se plângea că nu are loc pentru bagaje, iar Vlad încerca să facă pe mediatorul. Eu stăteam lipită de geam, încercând să ignor discuțiile despre bani: „Cine plătește benzina? Cine ia cazarea?”

Ajunși la Eforie, mătușa Rodica a început să organizeze totul ca într-o tabără militară: „La 8 mic dejunul! La 10 toți la plajă! La 13 masa! Nu întârzie nimeni!” Am simțit cum libertatea mea se topește sub soarele dogoritor. În fiecare zi, aceleași certuri: cine nu a spălat vasele, cine a lăsat nisip pe covor, cine a cheltuit prea mult pe înghețată.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine a uitat să cumpere apă plată, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Vlad m-a găsit acolo.
— Ce-i cu tine?
— Nu mai pot… Nu mai vreau să fiu aici. Parcă nu mai sunt eu.
El a oftat și m-a luat în brațe. Dar a doua zi totul a continuat ca înainte.

Când am ajuns acasă, am găsit cardul aproape gol. Cheltuisem mult peste ce ne-am permis. Mătușa Rodica a insistat să împărțim totul „frățește”, dar noi am plătit mereu mai mult: „Lasă, Vlad și Irina au salarii bune!”

Acum, când văd mesajul cu invitația pentru vara asta, simt cum mă sufoc din nou. Vlad mă privește cu ochii lui blânzi.
— Ce facem? Vrei să mergem?
Îmi mușc buza. Aș vrea să spun „nu”, dar știu că el ține la familia lui. Știu că nu vrea să-i supere.
— Vlad… eu nu mai pot. Anul trecut m-am simțit ca o străină în propria piele. Tot timpul eram vinovată pentru ceva. Și banii… încă n-am reușit să ne revenim.
El tace o clipă.
— Știu… Dar dacă nu mergem, o să fie scandal. Mama o să spună că te-am schimbat eu, că nu mai vrei cu noi…

Îmi vine să urlu. De ce trebuie mereu să aleg între liniștea mea și liniștea lor? De ce trebuie să fiu mereu „cea bună”, cea care tace și înghite?

În seara aceea, primesc un mesaj privat de la Alina:
„Sper că veniți anul ăsta! Fără voi n-are farmec.”
Îmi amintesc cum anul trecut Alina m-a acuzat că i-am aruncat costumul de baie la spălat și l-am stricat. Cum mama-soacră mi-a spus că nu știu să gătesc „ca lumea”. Cum tata-socru mi-a reproșat că nu particip la discuții politice la masă.

A doua zi dimineață, Vlad vine cu două cafele și se așază lângă mine.
— Hai să vorbim serios. Dacă nu vrei să mergem, nu mergem. Dar trebuie să le spunem clar de ce.
Îl privesc lung.
— Crezi că o să înțeleagă?
— Nu știu… Dar nu putem trăi mereu pentru alții.

Îmi adun curajul și scriu pe grup:
„Dragilor, anul acesta noi nu vom putea veni la mare. Avem nevoie de timp pentru noi doi și pentru bugetul nostru.”
Urmează un val de reacții: mătușa Rodica trimite un GIF cu o față tristă; mama-soacră scrie: „Sper că nu e ceva între noi…” Alina mă sună direct:
— Irina, ce s-a întâmplat? De ce nu vrei să vii?
— Alina… anul trecut a fost greu pentru mine. Am nevoie de liniște vara asta.
Ea oftează.
— Știi cum e mama… O să se supere.
— Știu. Dar trebuie să mă gândesc și la mine.

Închid telefonul și simt pentru prima dată după mult timp că respir ușurată. Vlad mă ia de mână și zâmbește timid.
— Poate mergem doar noi doi undeva… sau poate stăm acasă și ne uităm la filme.
Zâmbesc și eu. Poate că uneori trebuie să spui „nu” ca să te regăsești pe tine însăți.

Mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar ca să nu-i supărăm pe ceilalți? Cât din noi pierdem încercând mereu să fim pe plac familiei?