Ultimatumul Anei: O căsnicie sfâșiată de minciuni și datorii

— Vlad, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc cu minciunile tale! am urlat în mijlocul bucătăriei, cu mâinile tremurând pe cana de ceai pe care nu reușeam să o duc la gură. Ilinca plângea în camera alăturată, iar Vlad, cu ochii reci și privirea pierdută, își strângea geaca fără să mă privească.

— Ana, nu vreau să mă cert cu tine. E mai bine așa. O să-ți trimit bani, promit. Dar nu mai pot rămâne aici.

Așa a început sfârșitul. După șapte ani de căsnicie, după promisiuni și vise împărțite la doi, Vlad a plecat. Nu pentru că nu ne mai iubeam — cel puțin așa credeam eu — ci pentru că găsise pe altcineva. O femeie despre care am aflat dintr-un mesaj scurt, rece, pe telefonul lui: „Te aștept diseară. Nu uita de promisiunea ta.”

În primele zile după plecarea lui, am simțit că mă sufoc. Îmi era rușine să ies din casă, să răspund la telefon când mama sau sora mea, Ioana, mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine. Nu eram bine. Eram singură cu un copil de nici doi ani, cu rate la bancă și cu un salariu de educatoare care abia îmi ajungea pentru chirie și mâncare.

— Ana, trebuie să faci ceva! Nu poți să-l lași să scape așa! mi-a spus Ioana într-o seară, când m-a găsit plângând pe podeaua bucătăriei.

— Ce să fac? Nu vrea să-mi dea nimic. Zice că nu are bani, că firma lui a dat faliment… Dar eu știu că minte! Are mașină nouă, merge în vacanțe cu ea… Cum să nu aibă bani?

— Dă-l în judecată! Pentru Ilinca! Nu pentru tine!

Așa am ajuns la tribunal. Am strâns toate actele, toate mesajele, toate dovezile că Vlad nu era chiar atât de „falit” pe cât pretindea. Dar el era mereu cu un pas înainte. Avocații lui găseau mereu portițe: firma era pe numele unui prieten, apartamentul pe numele mamei lui, conturile goale sau ascunse prin cine știe ce bănci.

Într-o zi, la ieșirea din sala de judecată, Vlad m-a privit pentru prima dată în ochi după luni de zile.

— Ana, nu are rost să te zbați. Nu ai cum să câștigi. Acceptă situația și lasă-mă în pace.

— Cum poți să fii atât de rece? E copilul tău! Ilinca are nevoie de tine!

— Îți dau cât pot. Atât.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu pentru mine — eu eram deja obișnuită cu durerea — ci pentru Ilinca. Pentru fiecare noapte în care mă întreba unde e tati și de ce nu vine acasă. Pentru fiecare zi în care trebuia să-i explic de ce nu putem merge la mare sau de ce nu are haine noi ca ceilalți copii.

Au urmat luni grele. Am renunțat la multe: la cafeaua de dimineață, la ieșirile cu prietenele, la visul de a-i cumpăra Ilincăi o bicicletă roz. Am început să cos haine vechi ca să le fac să pară noi. Am vândut verigheta ca să plătesc factura la gaz.

Mama mă ajuta cum putea, dar pensia ei abia îi ajungea pentru medicamente. Ioana venea uneori cu plase de mâncare sau cu jucării pentru Ilinca. Dar cel mai greu era când trebuia să-mi ascund lacrimile și să zâmbesc pentru copilul meu.

Într-o zi, Ilinca mi-a spus:

— Mami, eu cred că tati nu ne mai iubește…

Am simțit cum mi se oprește respirația. Ce puteam să-i spun? Că tatăl ei a ales altceva? Că banii sunt mai importanți decât dragostea? Că lumea e nedreaptă?

Am încercat să-i explic că uneori oamenii mari fac greșeli și că ea nu are nicio vină. Dar adevărul e că mă simțeam vinovată pentru tot: pentru că nu am văzut semnele mai devreme, pentru că nu am fost suficient de puternică să-l opresc pe Vlad din drumul lui spre distrugerea familiei noastre.

Într-o seară târzie, după ce Ilinca adormise cu capul pe umărul meu, am primit un mesaj de la Vlad: „Sper că ești bine. Îmi pare rău.”

Nu i-am răspuns. Ce rost avea? Regretele lui nu plăteau facturile și nici nu umpleau golul din sufletul copilului nostru.

Am continuat lupta în instanță, dar fiecare termen era o nouă umilință: avocați scumpi care mă priveau de sus, judecători grăbiți care păreau că au uitat ce înseamnă dreptatea pentru un copil.

Într-o zi, am cedat nervos chiar în fața judecătorului:

— Domnule judecător, vă rog! Nu cer pentru mine! Cer pentru fiica mea! Cum poate un tată să-și abandoneze copilul și nimeni să nu facă nimic?

Judecătorul m-a privit lung și a oftat:

— Doamnă, legea e lege… Dar uneori oamenii găsesc portițe pe care noi nu le putem închide.

Am ieșit din sală cu capul plecat și lacrimile curgând șiroaie pe obraji. M-am simțit înfrântă. Dar când am ajuns acasă și am văzut-o pe Ilinca desenând o inimioară pe o foaie ruptă dintr-un caiet vechi, am știut că nu pot renunța.

Am început să caut soluții: am făcut meditații copiilor din cartier ca să mai câștig un ban; am aplicat la ajutoare sociale; am vorbit cu alți părinți care treceau prin același coșmar ca mine. Am descoperit că nu sunt singură — sunt sute de femei ca mine care luptă zilnic cu indiferența sistemului și cu egoismul unor bărbați care uită ce înseamnă responsabilitatea.

Astăzi, după doi ani de la plecarea lui Vlad, încă mă trezesc uneori noaptea speriată că nu voi reuși să-i ofer Ilincăi tot ce are nevoie. Dar am învățat că puterea unei mame nu stă în bani sau în sprijinul altora — ci în dragostea necondiționată pentru copilul ei.

Mă întreb adesea: câte femei trebuie să sufere până când cineva va schimba ceva? Câte inimi frânte mai trebuie ca legea să fie dreptate și pentru cei mici? Poate povestea mea va da curaj altora să lupte… Sau măcar va face pe cineva să se gândească înainte de a abandona.