Între două iubiri și credință: Drumul meu spre lumină

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa, între doi bărbați, cu sufletul rupt în două! Am izbucnit în plâns în mijlocul bucătăriei, cu mâinile strânse pe cana de ceai, în timp ce sora mea mă privea neputincioasă. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea casei era spartă doar de suspinele mele și de ticăitul ceasului vechi de pe perete.

Totul a început într-o zi obișnuită de toamnă, când l-am cunoscut pe Vlad la biserică. Era blând, atent, cu ochii aceia verzi care păreau să vadă direct în sufletul meu. Îmi plăcea să vorbim despre cărți, despre Dumnezeu, despre visele noastre. Simțeam că lângă el pot fi eu însămi, fără măști, fără frică. Dar inima mea era deja legată de altcineva: Radu, iubitul meu din liceu, cel cu care împărțisem toate bucuriile și necazurile adolescenței.

Radu era opusul lui Vlad: impulsiv, pasional, mereu gata să mă surprindă cu gesturi nebunești. Cu el râdeam până la lacrimi, dar tot cu el plângeam cel mai des. Relația noastră era un carusel de emoții, iar părinții mei nu-l vedeau cu ochi buni. Mama îmi spunea mereu: „Fata mea, dragostea nu trebuie să doară atât de tare.” Dar eu nu puteam renunța la Radu. Sau cel puțin așa credeam.

Într-o duminică, după slujbă, Vlad m-a invitat la o plimbare prin parc. Am vorbit ore întregi despre credință și despre cum Dumnezeu ne pune uneori la încercare. La despărțire, mi-a luat mâna și mi-a spus încet: „Simt că sufletul tău e obosit. Roagă-te să găsești răspunsul.”

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine. Am început să mă rog mai mult ca niciodată. Îi ceream lui Dumnezeu să-mi arate calea, să-mi dea puterea să aleg fără să rănesc pe nimeni. Dar zilele treceau și mă simțeam tot mai pierdută.

Radu simțea că ceva s-a schimbat. Într-o seară, după ce am ieșit împreună la film, m-a privit lung și mi-a spus:
— Tu nu mai ești a mea cu totul. Cine e?
Am tăcut. Nu puteam să-i spun adevărul. Nu încă.

Acasă, mama m-a găsit plângând în camera mea. S-a așezat lângă mine și m-a strâns în brațe.
— Ilinca, nu poți trăi toată viața împărțită între doi oameni. Roagă-te și ascultă-ți inima.

În acea noapte am îngenuncheat lângă pat și am plâns până am adormit. M-am trezit cu fața umflată de la atâta plâns și cu o liniște ciudată în suflet. Am știut atunci ce trebuie să fac.

L-am sunat pe Radu și l-am rugat să ne vedem în parc. Când a ajuns, ochii lui erau plini de teamă și furie.
— Ilinca, nu-mi spune că mă lași pentru altul!
— Radu… nu pot să-ți explic tot ce simt. Dar știu că nu mai pot continua așa. Te iubesc, dar nu mai sunt fericită.
A izbucnit:
— Și Vlad? El te face fericită?
Am dat din cap încet.
— Nu știu încă… dar lângă el simt pace. Și cred că merit asta.

A plecat trântind poarta parcului, iar eu am rămas singură pe bancă, tremurând de frig și vinovăție. În seara aceea am mers la biserică și m-am rugat pentru iertare — pentru mine, pentru Radu, pentru toți cei pe care îi răniseră alegerile mele.

Cu Vlad lucrurile au mers încet. Nu a vrut să profite de slăbiciunea mea. Mi-a spus:
— Ilinca, vreau să fii sigură că mă alegi pe mine pentru ceea ce sunt eu, nu doar pentru că ai fugit de altceva.
Am apreciat răbdarea lui. Împreună am început să mergem la slujbe, la voluntariat la azilul de bătrâni din sat. Încet-încet am simțit cum rana din suflet se vindecă.

Dar familia lui Vlad nu m-a primit cu brațele deschise. Mama lui era o femeie severă:
— Fata asta vine cu bagaj emoțional… Oare nu te va răni și pe tine?
Vlad i-a răspuns calm:
— Toți avem bagaje, mamă. Important e să vrem să le ducem împreună.

Au urmat luni grele. Radu mă căuta uneori beat, îmi trimitea mesaje pline de reproșuri sau rugăminți disperate. M-am simțit vinovată pentru suferința lui și m-am întrebat dacă am făcut alegerea corectă.

Într-o seară de Paște, după slujba de Înviere, Vlad m-a luat de mână și mi-a spus:
— Ilinca, vreau să-ți fiu alături toată viața. Dar vreau să fii sigură că ai închis ușa trecutului.
Am privit lumânările aprinse din jurul nostru și am simțit o liniște pe care nu o mai cunoscusem niciodată.

Astăzi sunt soția lui Vlad și mama unei fetițe minunate. Radu s-a mutat în alt oraș și nu mai știu nimic despre el. Uneori mă gândesc la el cu dor sau cu vinovăție, dar știu că fiecare dintre noi are drumul lui spre fericire.

M-am întrebat adesea: oare dacă n-aș fi avut credință, aș fi găsit puterea să aleg? Sau m-aș fi pierdut pentru totdeauna între două iubiri imposibile? Poate că doar Dumnezeu știe răspunsul… Voi ce ați fi făcut în locul meu?