Joi, când lumea mea s-a prăbușit: Povestea unei moșteniri care a rupt o familie

— Nu pot să cred că faceți asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la părinții mei peste masa din sufrageria lor. Oana stătea lângă mine, cu ochii în pământ, iar tata își frământa mâinile, evitând să mă privească. Mama a oftat adânc și a spus încet:

— Știm că nu e ușor, dar am luat această decizie pentru binele vostru.

Mă simțeam ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. De luni de zile discutam despre apartamentul bunicii din cartierul Dristor, singura avere reală a familiei noastre. Bunica murise acum un an, iar părinții tot amânau discuția despre împărțirea moștenirii. Eu și Oana am crescut împreună, dar mereu am simțit că ea era preferata lor. Totuși, nu credeam că vor merge atât de departe.

— Cum adică să îi lăsați totul Oanei? am întrebat, aproape șoptind.

Mama a încercat să mă liniștească:

— Tu ai serviciu stabil, ai reușit să-ți iei o garsonieră cu credit. Oana încă se chinuie, nu are unde să stea cu copilul…

Mi-am mușcat buza. Da, Oana avea un băiețel de trei ani și un soț care abia dacă aducea bani acasă. Dar oare asta justifica să fiu dată la o parte? Să nu conteze anii în care am avut grijă de bunica, vizitele mele la spital, nopțile în care i-am ținut mâna când nu mai putea respira?

— Nu e corect! am spus mai tare decât voiam. Și eu am nevoie de ajutor! Știți cât de greu mi-a fost să plătesc ratele? Voi unde erați când bunica avea nevoie de cineva?

Oana a ridicat privirea spre mine, ochii ei umezi trădând o vinovăție pe care nu o mai văzusem până atunci.

— Îmi pare rău, Ana… Nu am cerut eu asta. Ei au decis…

— Dar tu ai acceptat! i-am tăiat-o scurt.

A urmat o tăcere apăsătoare. Tata s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră.

— Nu vrem să vă certăm între voi. Am crezut că vei înțelege… Ești mai puternică decât crezi.

M-am ridicat brusc de pe scaun și am ieșit pe balcon. Aerul rece de aprilie m-a izbit în față. Priveam blocurile gri din jur și simțeam cum furia și tristețea mă sufocă. Îmi aminteam cum mergeam cu bunica la piață, cum îmi spunea povești despre tinerețea ei la țară. Apartamentul acela era plin de amintiri — nu doar niște pereți și mobilă veche.

Telefonul mi-a vibrat în buzunar. Era un mesaj de la prietena mea, Irina: „Cum merge discuția?” N-am avut putere să-i răspund. În mintea mea se derulau scene din copilărie: eu și Oana certându-ne pe jucării, mama împărțind dulciuri „ca să fie egal”, tata râzând la glumele noastre proaste. Când s-a rupt totul?

Am intrat din nou în sufragerie. Mama plângea încet, iar Oana încerca să o liniștească.

— Ana, te rog… Nu vrem să ne urâm pentru niște bani, a spus Oana.

— Nu e vorba doar de bani! E vorba de respect! De dreptate! am răspuns eu.

Tata s-a apropiat de mine:

— Dacă vrei, putem să-ți dăm ceva din economiile noastre… Dar apartamentul rămâne al Oanei.

Am simțit că nu mai are rost să lupt. Am luat geaca și am ieșit fără să spun nimic. Pe drum spre casă, lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. M-am simțit trădată nu doar ca fiică, ci ca om. Ce valoare mai are familia dacă la greu fiecare trage pentru el?

Seara târziu, Oana m-a sunat.

— Ana… Nu vreau să pierdem legătura pentru asta. Îți promit că dacă vreodată ai nevoie de ajutor, ușa mea va fi mereu deschisă pentru tine.

Nu i-am răspuns atunci. Am stat mult timp pe întuneric, gândindu-mă la tot ce s-a întâmplat. M-am întrebat dacă aș fi procedat altfel în locul ei sau al părinților mei. Poate că da… Poate că nu.

Au trecut câteva luni de atunci. Relația cu familia s-a răcit; vorbim rar și doar despre lucruri banale. Mă doare încă nedreptatea făcută, dar încerc să merg înainte. Am început terapie ca să pot ierta — nu pentru ei, ci pentru mine.

Uneori mă întreb: oare sângele chiar mai contează când banii sunt la mijloc? Sau fiecare dintre noi e dispus să sacrifice orice pentru un pic de siguranță? Voi ce ați fi făcut în locul meu?