Când am ales să nu-mi ascult mama: Povestea unei iluzii spulberate

— Nu te lăsa păcălită de zâmbetul ei, Irina, mi-a spus mama într-o seară, când tocmai venisem de la masa de duminică de la Elena, soacra mea. — E prea dulce ca să fie adevărat.

Am râs atunci, crezând că mama exagerează. Elena părea femeia perfectă: gătea ca la carte, mă complimenta mereu pentru orice fleac și îmi spunea cât de norocoasă e că Vlad, fiul ei, m-a ales. Mă simțeam acceptată, iubită chiar. Și totuși, undeva în adâncul sufletului meu, rămânea o umbră de îndoială, pe care o alungam de fiecare dată cu gândul că mama nu poate vedea decât defecte la oricine nu sunt eu.

— Irina, să nu uiți niciodată cine ești și de unde vii, mi-a mai spus mama într-o zi, când mă pregăteam să plec la aniversarea Elenei. — Nu te schimba pentru nimeni.

Dar eu mă schimbasem deja. Începusem să port hainele pe care le prefera Elena, să gătesc după rețetele ei și să evit subiectele care o deranjau. Vlad era mereu prins între noi două, dar părea fericit că ne înțelegem. Sau cel puțin așa credeam.

Adevărul a ieșit la iveală când Vlad a început să vină tot mai târziu acasă. La început am crezut că e stresat la muncă. Apoi au apărut discuțiile: despre bani, despre copilul pe care nu-l aveam încă, despre faptul că nu eram „gospodină ca mama”. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad a plecat la Elena. Nu s-a mai întors decât după două zile.

— Ce ai făcut cu băiatul meu? m-a întrebat Elena când am sunat-o disperată. — L-ai schimbat, Irina. Nu mai e el însuși.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am dus la mama plângând și i-am spus totul. Ea doar m-a strâns în brațe și mi-a șoptit: — Ți-am spus eu…

Au urmat luni de coșmar. Vlad nu mai voia să vorbească cu mine decât prin mesaje scurte. Elena mă suna zilnic să-mi amintească ce greșeli am făcut: „Nu ai grijă de el”, „Nu știi să fii soție”, „Nu meriți familia noastră”. Am început să cred că poate are dreptate.

Când Vlad a cerut divorțul, Elena a venit la mine acasă cu o pungă de prăjituri și un zâmbet fals.

— Să știi că eu te-am plăcut mereu, Irina, dar Vlad are nevoie de altceva. E tânăr, merită o femeie care să-l susțină cu adevărat.

Am izbucnit în plâns. — De ce nu mi-ai spus asta înainte? De ce ai fost atât de bună cu mine?

— Pentru Vlad, a spus ea simplu. — Orice mamă ar face la fel.

Am simțit cum toată lumea mea se prăbușește. Am realizat atunci că tot ce crezusem despre relația noastră era o minciună frumos ambalată. Elena nu mă acceptase niciodată cu adevărat; doar jucase un rol pentru fiul ei.

Divorțul a fost urât. Elena a venit la tribunal și a depus mărturie împotriva mea, spunând că nu sunt potrivită pentru Vlad și că nu merit nimic din ce am construit împreună. Mama mea a stat lângă mine tot timpul, fără să spună „ți-am spus eu”, dar privirea ei spunea totul.

După proces, am rămas singură într-un apartament mic, cu câteva cutii și amintiri dureroase. Mama venea zilnic să mă ajute să mă ridic din pat.

— O să treacă și asta, Irina. Dar data viitoare să-ți asculți inima… și pe mama ta.

Au trecut luni până am reușit să respir din nou fără să simt că mă sufoc. Am început să merg la terapie și să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Am învățat să gătesc din nou pentru mine, nu pentru altcineva. Am început să port hainele care îmi plac mie și să ies cu prietenele mele vechi.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Elena: „Sper că ești bine. Vlad s-a recăsătorit.” Am șters mesajul fără să răspund. Nu mai aveam nevoie de aprobarea ei sau a nimănui.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte dintre noi ne lăsăm păcălite de aparențe? Câte dintre noi alegem să ignorăm avertismentele celor care ne iubesc cu adevărat? Poate că uneori trebuie să ne frângem inima ca să învățăm cine suntem cu adevărat.

Oare voi ați ascultat vreodată de avertismentele celor dragi sau v-ați încăpățânat ca mine? Ce ați face diferit dacă ați putea da timpul înapoi?