Bărbatul care își schimba șosetele de cinci ori pe zi

— Iar ai uitat să cumperi șosete noi, Nicoleta? Vocea lui Sebastian răsuna în bucătăria mică, spartă doar de clinchetul linguriței mele în ceașca de cafea. M-am oprit din mișcarea mecanică și am privit în gol, încercând să-mi adun gândurile. Era a cincea oară săptămâna asta când discuția noastră începea cu șosete și se termina cu uși trântite.

Nu știu când s-a transformat totul într-o rutină sufocantă. La început, obiceiul lui Sebastian de a-și schimba șosetele de cinci ori pe zi mi s-a părut amuzant, chiar drăguț. Îi plăcea să fie curat, să miroasă a proaspăt, să nu lase nicio urmă de praf pe podeaua noastră veche din lemn. Dar, cu timpul, gestul acesta a devenit un ritual obsesiv, un fel de barometru al anxietății lui.

— Nu mai avem niciun pachet? a insistat el, răscolind sertarul cu o nerăbdare aproape copilărească.

— Nu, Sebastian. Am uitat. Am avut o zi grea la serviciu, am stat peste program, iar la Mega era coadă până în stradă. Poți purta și tu o pereche de două ori, nu moare nimeni.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut să meargă desculț pe asfalt încins. Am simțit cum se strânge ceva în pieptul meu, o furie mocnită amestecată cu neputință. Nu era vorba doar despre șosete. Era despre tot ce nu mai reușeam să spunem unul altuia.

Înainte, ne certam pe cine spală vasele sau cine duce gunoiul. Acum, fiecare discuție era o negociere tăcută despre spațiu personal, despre limite și frustrări nespuse. Mama îmi spunea mereu că bărbații au ciudățeniile lor și că trebuie să le accepți dacă vrei liniște în casă. Dar ce te faci când ciudățenia devine zid între voi?

Într-o seară, după ce Sebastian își schimbase deja a patra pereche de șosete și eu încercam să termin un raport pentru serviciu, am izbucnit:

— De ce faci asta? De ce trebuie să fie totul atât de curat? Nu vezi că mă obosește?

A ridicat din umeri, fără să mă privească:

— Nu pot altfel. Dacă nu simt că sunt curat, nu pot să respir.

Am rămas cu ochii în monitor, dar mintea mea era departe. M-am gândit la primele luni împreună, când râdeam pe canapea până târziu și ne promiteam că nu vom lăsa niciodată banalul să ne înghită. Acum, fiecare zi era o luptă surdă cu rutina și cu obsesia lui pentru igienă.

Într-o duminică dimineață, am găsit curajul să-i spun mamei mele ce se întâmplă. A oftat adânc și m-a privit lung:

— Draga mea, fiecare om are demonii lui. Poate ar trebui să vorbești cu el altfel. Să-l întrebi ce-l doare cu adevărat.

Am încercat. Într-o seară ploioasă, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare, l-am întrebat:

— Sebastian, ce se întâmplă cu tine? De ce ai nevoie să te schimbi atât de des?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Când eram mic, tata venea acasă beat și ne făcea să stăm pe jos, pe gresia rece din bucătărie. Dacă aveam șosete murdare sau găurite, ne certa ore întregi. Cred că… nu știu… mi-e frică să nu fiu ca el.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu știam povestea asta. Nu știam cât de adânc îl durea trecutul lui. Am plâns amândoi în liniște, fără să ne atingem.

Dar lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Sebastian a început să meargă la terapie, la insistențele mele. Eu am început să-mi dau voie să fiu vulnerabilă și să-i spun când mă doare ceva. Dar conflictele nu au dispărut complet.

Într-o zi, sora mea Irina a venit la noi în vizită și a râs când a văzut șirul nesfârșit de șosete puse la uscat pe calorifer.

— Ce-i asta? Expoziție de textile?

Am râs și eu atunci, pentru prima dată după mult timp. Poate că nu era totul pierdut.

Totuși, uneori mă trezesc noaptea și mă întreb dacă iubirea poate supraviețui micilor nebunii care ne macină zilnic. Dacă putem găsi echilibru între nevoile noastre diferite sau dacă suntem condamnați să trăim fiecare în bula lui de anxietate și frică.

Poate că nu există rețete pentru fericire. Poate că tot ce putem face e să încercăm să ne ascultăm unii pe alții mai mult și să judecăm mai puțin.

Mă uit la Sebastian cum își pune șosete curate înainte de culcare și mă întreb: oare câte compromisuri suntem dispuși să facem pentru liniștea celuilalt? Și când devine un compromis prea mult?