Legături de sânge: Îndoieli, iertare și curajul de a merge mai departe

— Nu e copilul lui Lucian, Penelope! Nu seamănă deloc cu el! Ai grijă ce faci, că adevărul iese mereu la iveală!

Cuvintele Norei au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică din Ploiești. Ploua cu găleata afară, iar eu stăteam cu fetița noastră, Mara, în brațe, încercând să-i liniștesc plânsul. Nora, soacra mea, stătea în picioare lângă masă, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă. Lucian, soțul meu, părea că nu știe unde să se uite. Îl vedeam cum își frământă mâinile și cum evită să mă privească în ochi.

— Mamă, te rog… nu mai spune prostii! a încercat el să o oprească, dar vocea îi tremura.

— Nu sunt prostii! Am văzut destule la viața mea. Copilul ăsta are ochii verzi, la noi în familie toți avem ochii căprui! Și tu știi bine asta!

Am simțit cum mă sufoc. Mara avea doar două luni și deja trebuia să o apăr de răutatea lumii. M-am ridicat încet de pe scaun, cu Mara la piept.

— Lucian, dacă ai ceva să-mi spui, spune-mi acum. Nu pot trăi cu îndoiala asta în casă.

El s-a uitat la mine pentru prima dată în acea seară. Ochii lui erau plini de teamă și confuzie.

— Penelope… eu… nu știu ce să cred. Mama are dreptate, nu seamănă cu mine…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. După opt ani de căsnicie, după toate greutățile prin care am trecut împreună — ratele la bancă, pierderea locului de muncă al lui Lucian, boala tatălui meu — acum trebuia să mă justific pentru ceva ce nici măcar nu ar fi trebuit pus la îndoială.

— Vrei test de paternitate? am întrebat cu voce joasă.

Nora a zâmbit satisfăcută.

— Asta ar fi cel mai corect.

Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. În camera noastră, am plâns în tăcere lângă pătuțul Marei. M-am întrebat cum am ajuns aici. Cum a putut Lucian să creadă măcar pentru o clipă că l-aș fi trădat?

A doua zi dimineață, Lucian a venit la mine cu ochii roșii de nesomn.

— Penelope… iartă-mă. Nu știu ce mi-a venit. Mama m-a tot bătut la cap toată noaptea… Dar eu te iubesc. Știu că nu ai fi făcut niciodată așa ceva.

L-am privit lung. Voiam să-l cred. Dar rana era deja acolo.

— Lucian, iubirea nu e suficientă dacă nu există încredere. Dacă vrei testul, îl facem. Dar vreau să știi că nu o fac pentru tine sau pentru mama ta. O fac pentru Mara.

Au urmat două săptămâni de coșmar. Nora venea zilnic „să ajute”, dar de fapt nu făcea decât să mă supravegheze și să arunce aluzii răutăcioase:

— Săraca Mara… sper să nu sufere din cauza păcatelor altora…

Mama mea a venit într-o zi și m-a găsit plângând în baie.

— Penelope, nu lăsa pe nimeni să-ți murdărească sufletul! Tu știi cine ești și ce fel de femeie ești!

M-am sprijinit pe umărul ei și am simțit pentru prima dată că nu sunt singură.

Ziua testului a venit ca o eliberare. Am mers la laborator cu Lucian și Mara. Asistenta ne-a privit cu milă când a văzut cât suntem de tensionați.

— O să fie bine, mi-a șoptit Lucian pe drum spre casă.

Dar eu nu mai puteam să-l privesc la fel. În fiecare gest al lui vedeam îndoiala pe care o lăsase să-i intre în suflet.

Rezultatul a venit după patru zile. Lucian a deschis plicul cu mâinile tremurânde. A citit de două ori înainte să ridice privirea spre mine.

— E copilul meu… Penelope… iartă-mă!

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns. Dar eu am rămas nemișcată. Simțeam o oboseală cumplită, ca și cum toate lacrimile mele s-au uscat odată cu acele zile de chin.

Nora n-a mai zis nimic. A încercat să se apropie de Mara, dar eu am tras-o ușor spre mine.

— Nu vreau ca fiica mea să crească într-o casă unde dragostea e condiționată de suspiciuni și răutate.

Lucian a început să se schimbe după acel episod. A încercat din răsputeri să repare ce stricase: flori fără motiv, seri petrecute împreună, discuții sincere despre trecutul nostru și despre viitorul Marei. Dar ceva s-a rupt atunci între noi — o fisură invizibilă care apărea uneori în cele mai neașteptate momente: când Mara râdea sau când Lucian mă privea prea insistent.

Au trecut doi ani de atunci. Încercăm încă să ne regăsim echilibrul. Nora vine rar pe la noi și încearcă să fie mai blândă cu mine, dar nu pot uita ușor tot ce s-a spus atunci.

Uneori mă întreb: cât de ușor poate fi distrus ceva construit cu atâta trudă? Și cât curaj trebuie să ai ca să ierți cu adevărat? Poate dragostea să vindece orice rană sau unele cicatrici rămân pentru totdeauna?