„Miercuri Dimineață Devreme: O Poveste de la Fermă Luată pe Nepregătite”

Valentina a fost întotdeauna o persoană matinală, mai ales miercurea când ferma necesita mai multă atenție din partea ei. Soarele abia pictase orizontul cu primele sale raze când ea și-a pus cizmele și și-a aruncat jacheta pe umeri. Aerul era răcoros, un memento blând al toamnei ce se apropia.

A luat un sac de grâne din magazie și s-a îndreptat spre hambarul unde găinile cotcodăceau nerăbdătoare. Hambarul, o structură roșie uzată de timp și vreme, stătea neclintit în mijlocul întinselor hectare ale proprietății familiei sale. Pe măsură ce se apropia, sunetul familiar al găinilor umplea aerul, o melodie reconfortantă pentru începutul zilei.

În interiorul hambarului, Valentina a împrăștiat grânele, urmărind cum găinile ciuguleau cu poftă. A zâmbit, numărând capetele: douăsprezece în total, fiecare cu trăsături sale unice. Odată ce s-a asigurat că sunt hrănite, a început următoarea sarcină — colectarea ouălor. Găinile fuseseră deosebit de productive, iar cuiburile erau pline de ouă.

În timp ce își umplea coșul, a auzit o voce dincolo de gard. „Valentina!” Era Zaharia, vecinul ei, vocea lui având o notă de îngrijorare în acea dimineață. Curioasă, s-a îndreptat spre gardul care le despărțea proprietățile.

„Ce s-a întâmplat, Zaharia?” a strigat ea înapoi, mergând spre gard.

Zaharia se sprijinea de gard, fața lui umbrită de îngrijorare. „L-ai văzut pe câinele lui Călin? A dispărut de aseară.”

Inima Valentinei s-a strâns. Călin, un alt vecin, avea un tânăr golden retriever pe nume Max, cunoscut pentru spiritul său jucăuș și ocazionalele sale năzbâtii. „Nu, Zaharia, nu l-am văzut. Dar voi fi cu ochii în patru. Spune-i lui Călin că îl voi ajuta să-l caute pe Max după ce termin aici.”

Apreciind oferta ei, Zaharia a dat din cap. „Mulțumesc, Valentina. Mă duc să verific din nou pădurea.”

Întorcându-se la treaba ei, Valentina nu putea scăpa de un sentiment de neliniște. Max era un câine prietenos, vizitând adesea ferma ei pentru a se juca. Gândul că ar putea fi pierdut și singur o neliniștea.

Cu ouăle colectate, a decis să facă o scurtă plimbare în jurul proprietății, sperând să-l zărească pe Max. A mers dincolo de hambar, ochii ei scanând tufișurile și subarboretul. Liniștea dimineții a fost brusc întreruptă de un scâncet slab. Urmărind sunetul, l-a găsit pe Max prins într-o capcană de vânătoare ascunsă printre frunze.

Îngrozită, Valentina a alergat spre el. Capcana se închisese în jurul piciorului său, provocându-i durere dar din fericire, nu părea să fie rupt. A încercat să deschidă capcana, mâinile tremurându-i. Max scâncea, ochii lui implorând ajutor.

După ce s-a luptat cu mecanismul pentru ceea ce părea o eternitate, l-a eliberat în cele din urmă. Max șchiopăta ușor dar reușea să dea din coadă, ușurat. Valentina, cu inima bătând puternic, știa că avea nevoie de un veterinar. L-a ridicat cu grijă și l-a dus spre casă pentru a-l suna pe Călin și apoi să-l ducă pe Max la clinică.

Incidentul a aruncat o umbră asupra zilei. Valentina nu putea să nu simtă un amestec de furie și tristețe. Capcana fusese probabil pusă de braconieri sau poate de un vânător neștiutor. A hotărât să aibă o discuție serioasă cu comunitatea despre siguranță și protecția faunei sălbatice.

Pe măsură ce conducea pe alee, Max odihnindu-se pe bancheta din spate, și-a dat seama cât de repede o zi normală se putea transforma într-un memento al pericolelor care pândesc în liniștita lor zonă rurală.