Între rugăciune și disperare: Povestea mea despre sărăcie, credință și dragostea pentru mama

— Mamă, nu mai avem nici măcar pâine. Ce facem mâine?
Vocea mea tremura în timp ce priveam spre masa goală. Mama, cu ochii roșii de plâns, încerca să-și ascundă disperarea sub un zâmbet forțat. Era a treia zi când cina noastră fusese doar un ceai slab și o felie de pâine uscată. În garsoniera noastră din Ferentari, frigul pătrundea prin pereții subțiri, iar zgomotele de afară păreau să apese și mai tare pe sufletul nostru.

— O să ne ajute Dumnezeu, Ilinca. Ai să vezi, nu ne lasă El la greu, mi-a spus ea încet, strângându-mă la piept.

Dar eu nu mai credeam. Nu după ce tata plecase cu altă femeie și ne lăsase cu datorii la întreținere și cu vecini care ne priveau cu milă sau dispreț. Aveam doar șaisprezece ani, dar simțeam că am îmbătrânit peste noapte.

În fiecare dimineață mă trezeam înaintea mamei și mă rugam în șoaptă, nu pentru mine, ci pentru ea. Să nu se îmbolnăvească, să nu cedeze. Lucra la o spălătorie auto pe salariu minim și venea acasă cu mâinile crăpate de la detergent și frig. Eu mergeam la liceu, dar după ore făceam meditații cu copiii vecinilor ca să aduc și eu ceva bani în casă.

Într-o seară, când mama a venit acasă mai târziu decât de obicei, am simțit că ceva nu e în regulă. S-a prăbușit pe pat fără să spună nimic. Am văzut lacrimile curgându-i pe obraji.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat speriată.

— M-au dat afară… Au zis că nu mai au nevoie de femei la spălătorie. Au adus niște băieți tineri… mai rapizi.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am început să plâng și eu, dar mama m-a strâns în brațe.

— Nu plânge, Ilinca. Dumnezeu are un plan pentru noi. Trebuie doar să avem răbdare.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. M-am rugat până am adormit cu capul pe covorul vechi. A doua zi am mers la școală cu stomacul gol și cu mintea plină de gânduri negre. La pauză, colega mea, Simona, m-a tras deoparte.

— Ilinca, te-am văzut tristă în ultima vreme. Ce se întâmplă?

Nu voiam să-i spun nimic, dar lacrimile au început să curgă fără să le pot opri. I-am povestit totul: despre tata, despre mama, despre foame.

Simona m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Hai la mine diseară. Mama mea are nevoie de cineva care să o ajute la curățenie în weekenduri. Poate te angajează.

Am simțit pentru prima dată o rază de speranță. Seara i-am spus mamei despre propunere și am văzut cum ochii i s-au luminat pentru prima dată după mult timp.

— Vezi? Dumnezeu nu ne uită niciodată. Trebuie doar să avem credință.

Am început să merg la Simona acasă în fiecare sâmbătă. Mama ei era blândă și mi-a dat bani pentru fiecare oră muncită. Cu banii strânși am reușit să plătim o parte din datorii și să cumpărăm mâncare decentă.

Dar problemele nu s-au terminat aici. Tata a apărut într-o zi la ușa noastră, beat și agresiv.

— Vreau să-mi văd fata! a urlat el.

Mama s-a pus între noi ca un zid.

— Pleacă! Nu ai ce căuta aici!

Vecinii au ieșit pe hol, iar eu tremuram de frică. Tata a plecat înjurând, dar amenințarea lui a rămas ca o umbră peste sufletul nostru.

În acea noapte, mama s-a rugat cu voce tare pentru prima dată după mult timp:

— Doamne, dă-mi putere să-mi protejez copilul! Nu mă lăsa să cad!

Am simțit atunci că nu suntem singure. Că cineva acolo sus chiar ne ascultă.

Au trecut luni grele până când mama a găsit un alt loc de muncă — la o brutărie din cartier. Eu am continuat să muncesc la Simona și să învăț cât am putut de bine. Într-o zi am primit vestea că am luat bursă la facultate. Mama a plâns de fericire.

— Ești minunea mea! Dumnezeu ne-a ajutat prin tine!

Acum, când privesc în urmă, știu că fără credință și fără rugăciune nu am fi rezistat. Sărăcia ne-a făcut mai puternice, iar dragostea dintre mine și mama a fost mereu ancora noastră.

Mă întreb adesea: câți copii ca mine trăiesc astăzi aceeași poveste? Oare câți dintre ei mai cred că Dumnezeu îi poate ajuta? Poate povestea mea îi va face să nu renunțe niciodată la speranță.