Promisiunea nerespectată: Povestea unei familii captive sub același acoperiș

— Nu mă mut nicăieri! a tunat vocea soacrei mele, doamna Viorica, în mijlocul sufrageriei noastre înghesuite. Am simțit cum mi se taie respirația. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi pe care m-am chinuit să le ascund de fața copilului. Soțul meu, Cătălin, stătea între noi, cu privirea pierdută undeva pe covorul vechi, incapabil să spună ceva.

Zece ani. Zece ani de sacrificii, de compromisuri, de certuri și împăcări, toate pentru o promisiune: că într-o zi vom avea casa noastră, doar a noastră. Când am cumpărat apartamentul acesta cu o cameră, era clar pentru toți că e doar o etapă. Viorica urma să stea cu noi până când reușeam să achităm creditul pentru garsoniera ei. Am semnat acte, am făcut planuri, am împărțit fiecare leu ca să putem plăti două rate în paralel. Am renunțat la concedii, la haine noi, la ieșiri cu prietenii. Totul pentru liniștea noastră viitoare.

— Mamă, am discutat asta de atâtea ori… Nu mai putem continua așa! a încercat Cătălin să tempereze situația.

— Nu mă interesează! Nu mă simt bine singură! Cine are grijă de mine dacă mi se face rău? Cine mă ajută cu cumpărăturile? Voi sunteți familia mea! a răspuns ea cu vocea ridicată.

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece de martie mi-a tăiat obrajii. M-am sprijinit de balustradă și am plâns în tăcere. Îmi venea să urlu. Îmi venea să fug. Dar nu aveam unde. Garsoniera aceea era visul nostru de libertate. Era promisiunea că vom putea, în sfârșit, să dormim fără să ne fie teamă că ne aude cineva discutând sau râzând prea tare. Era șansa copilului nostru, Ilinca, să aibă camera ei, nu doar un colț de sufragerie.

Când m-am întors în casă, Viorica deja își făcea de lucru prin bucătărie, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cătălin m-a privit neputincios.

— Ce facem acum? am șoptit.

— Nu știu… Nu pot s-o oblig… E mama…

— Dar eu? Dar noi? Noi nu contăm?

A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

Seara, după ce Ilinca a adormit, am încercat din nou să discutăm.

— Sylwia, încearcă să o înțelegi… E bătrână…

— Are 62 de ani! Nu e neputincioasă! Pur și simplu nu vrea să fie singură! Dar nici nu se gândește la noi! Tu știi câte nopți am plâns în baie ca să nu mă audă nimeni? Tu știi cât mi-am dorit să pot sta cu tine pe canapea fără să ne simțim ca niște chiriași în propria casă?

Cătălin a oftat adânc.

— O să mai încerc să vorbesc cu ea…

Zilele au trecut greu. Viorica a început să facă tot mai multe crize de nervi. Ba că nu-i place cum gătesc, ba că Ilinca face prea mult zgomot, ba că nu-i convine că avem musafiri. Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu și am găsit-o certând-o pe Ilinca pentru că desenase pe o foaie lăsată pe masă, am simțit că cedez.

— Ajunge! Nu mai pot! i-am spus lui Cătălin după ce s-a culcat copilul.

— Ce vrei să fac? S-o dau afară?

— Vreau doar ceea ce am stabilit împreună! Vreau liniște! Vreau intimitate! Vreau să pot fi eu însămi în casa mea!

A doua zi dimineață am încercat să vorbesc cu Viorica.

— Doamnă Viorica… Știți cât am muncit pentru apartamentul acela… E aproape gata de mutat. Are tot ce vă trebuie. E aproape de piață, de farmacie… Am pus perdele noi, am cumpărat o canapea comodă…

S-a uitat la mine rece.

— Nu mă interesează. Eu nu plec nicăieri. Dacă nu vă convine, plecați voi!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Cum poate fi atât de insensibilă? Cum poate ignora tot ce am făcut pentru ea?

În acea seară am dormit pe rând cu Ilinca în patul mic din colțul camerei. Cătălin s-a dus la serviciu abătut și s-a întors târziu. Nu mai vorbeam decât strictul necesar.

Într-o duminică dimineață, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, când o să avem și noi camera noastră?

Am înghițit în sec și i-am zâmbit forțat.

— Curând, iubita mea…

Dar nu știam dacă va fi vreodată adevărat.

Au trecut luni de zile în care atmosfera din casă era tot mai apăsătoare. Prietenii au început să ne evite pentru că nu puteam primi pe nimeni fără ca Viorica să comenteze sau să facă observații răutăcioase. Eu și Cătălin eram tot mai distanți. Ne certam din orice. Ilinca devenise retrasă și tristă.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Viorica pe tema unei simple ciorbe care „nu avea gust”, am ieșit din casă și m-am plimbat ore întregi prin cartier. M-am întrebat dacă merită să-mi sacrific viața pentru o promisiune care nu mai valorează nimic pentru ceilalți.

Când m-am întors acasă, Cătălin mă aștepta pe hol.

— Sylwia… Nu mai pot nici eu…

L-am privit lung.

— Atunci hai să plecăm noi! Să închiriem ceva mic, dar doar pentru noi!

A fost prima dată când l-am văzut hotărât după mult timp.

Nu știu ce va urma. Poate vom pierde tot ce am construit material până acum. Poate vom fi judecați de rude sau prieteni. Dar știu că nu mai pot trăi captivă într-o promisiune nerespectată.

Oare câte familii din România trăiesc drama asta? Oare câți dintre noi ajungem prizonieri ai propriilor compromisuri? Unde e limita dintre datorie față de părinți și dreptul la propria fericire?