Casa de la marginea orașului: Povara unei promisiuni

— Irina, nu mai pot! Nu mai pot să stau aici, mă sufoc! vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii de la ceaiul de tei. Era trecut de ora zece seara și ploua cu găleata afară. M-am uitat la Mihai, soțul meu, care stătea cu capul plecat, strângând nervos mânerul ceștii.

— Mamă, te rog, nu începe iar… abia am adormit-o pe Ilinca, am șoptit eu, încercând să păstrez pacea. Dar Viorica nu se lăsa înduplecată.

— Nu cer mult! Vreau doar o casă mică, undeva la marginea orașului. Să am liniștea mea! Aici nu mai pot respira!

Așa a început totul. O promisiune făcută din oboseală și vinovăție, o decizie luată la cald, fără să ne gândim la consecințe. Am crescut amândoi în familii modeste, unde fiecare leu conta. Dar Mihai era singur la părinți și nu putea suporta gândul că mama lui ar suferi. Eu, la rândul meu, simțeam că trebuie să fiu „nora bună”, să nu stric echilibrul fragil al familiei.

În câteva luni am vândut apartamentul nostru mic și am făcut un credit pe 30 de ani. Am găsit o căsuță modestă în comuna Pantelimon, cu două camere și o curte mică. Viorica era încântată la început. Ne-a ajutat să zugrăvim, a plantat flori în grădină și părea că în sfârșit găsise liniștea pe care o căuta.

Dar după nici jumătate de an, au început problemele.

— E prea departe de oraș! Nu am cu cine vorbi aici! Mă simt izolată! De ce m-ați adus aici? a început să se plângă Viorica aproape zilnic.

Mihai încerca să o liniștească:

— Mamă, ai vrut liniște… Acum ai grădina ta, ai spațiu…

— Nu mă mai ascultați deloc! Voi nu mă iubiți! Dacă aș fi avut alt fiu, sigur m-ar fi înțeles!

Tensiunea creștea între noi. Mihai devenea tot mai irascibil, iar eu simțeam cum mă apasă vinovăția. Ilinca plângea tot mai des noaptea. Într-o zi, când am venit de la serviciu, am găsit-o pe Viorica făcând bagajele.

— M-am hotărât! Mă întorc la oraș! Nu mai pot aici! Voi faceți ce vreți cu casa asta!

Am rămas fără cuvinte. Casa era pe numele nostru, creditul pe numele nostru. Nu aveam unde să ne întoarcem. Am încercat să discutăm calm:

— Mamă, nu putem vinde casa așa repede… Avem rate de plătit…

— Nu mă interesează! Eu nu mai stau aici nici o zi!

A plecat la sora ei din București și nu ne-a mai răspuns la telefon zile întregi. Mihai s-a închis în el. A început să vină târziu acasă, să evite orice discuție despre viitor. Eu mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit greu din cauza febrei, Mihai a izbucnit:

— Nu mai suport! Tot timpul trebuie să facem ce vrea mama! Niciodată nu e mulțumită! Am pierdut tot pentru nimic!

L-am privit neputincioasă. Știam că are dreptate, dar nu puteam da timpul înapoi. Prietenii ne-au întors spatele – „V-ați băgat singuri în asta”, spuneau unii. Părinții mei erau prea departe ca să ne ajute.

Au urmat luni grele. Am încercat să vindem casa, dar nimeni nu voia să cumpere la prețul creditului rămas. Am început să ne certăm din orice: bani, copil, lipsa timpului pentru noi doi. Ilinca simțea tensiunea și devenea tot mai retrasă.

Într-o zi de toamnă târzie, Viorica a apărut din nou la ușă.

— M-am gândit… poate ar fi mai bine să vă mutați voi aici cu mine. Să fim toți împreună ca o familie adevărată.

Mihai a ieșit din cameră fără să spună nimic. Eu am rămas cu ochii în lacrimi.

— Mamă… nu putem trăi mereu după dorințele tale. Și noi avem nevoie de spațiul nostru…

Viorica s-a supărat din nou și a plecat trântind ușa.

De atunci, Mihai își închide telefonul când vede că sună mama lui. Eu mă simt vinovată pentru tot ce s-a întâmplat. Casa aceea a devenit simbolul sacrificiilor făcute din dragoste și frică – frica de a nu dezamăgi familia.

Acum stau seara pe canapea și mă uit la Ilinca cum doarme liniștită. Mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru cei dragi? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul nostru la fericire? Poate că uneori dragostea adevărată înseamnă să spui „nu” chiar și celor pe care îi iubești cel mai mult.